Betivi. Oameni „deştepti”, oameni care au o percepţie şi o concepţie reală aspura vieţii, din punct de vedere al traiului românesc, oameni si bătrani loviţi de soartă, oameni care îşi îneacă gândurile în vodka de zi cu zi, oameni care au fost loviţi în faţă de „pumnul realităţii” sau al vieţii jalnice pe care o duc, oameni care îşi mai pot găsi liniştea doar în cârciuma de la coltul străzii.
Un televizor alb negru uitat de timp, cinci mese din lemn putrezit, scaune care stau să cadă. Asta este ceea ce veţi găsi în cârciuma din Piaţa Matache, aidoma celor din satele bătraneşti, cârciumi în care tradiţia beţivului roman şi notoric se regăseste şi astăzi în fiecare „epavă de înecare a gândurilor” din ţara noastră. O bere pe masă, o ţigară aprinsă, cu asta îşi începe repertoriul orice nou venit în aceasta lume, înconjurat de oameni care cunosc viata reală. Betivi, care în ciuda aparenţei, au o poveste de spus, au un cunvânt, au o voce reală fiind trecuţi prin decenii de viaţă, atât ceauşistă, cât şi democratică.
„Stai să mai luăm una!”, sunetul unei brichete aprinse arzând ţigara, „fratele” băuturii, sunt sunetele şi cuvintele auzite des în astfel de cârciumi. Bătrânul cu căciula care stă la masa mea, jacheta de piele jegarită pe care o poartă şi cizmele sale rupte împreună cu vocea întrerupta, sunt doar câteva dintre caracteristicile pe care le veţi vedea la un om ce a obtinut prin „muncă şi trudă” onorabilul titlu de Betiv General.
În faţa lui e altu. Ăsta pare ceva mai treaz, deşi, uitându-mă la barba sa crescută şi ascultând „precipitaţiile” din gura lui, pot spune ca este la fel de beat ca toţi ceilalţi din cârciuma care îi face „liberi”
Stau la masă şi mă întreb pentru ce şi la ce va folosi carnea tocată de pe masă, beţivul din faţa mea, cel care în urmă cu doar câteva minute îmi cumpărase „un leac de uitare”, pe care rapid şi l-a însuşit. Contează? Nu. Mă rezum la apa mea minerală, dar mă gândesc eu că acest om este doar un alt beţiv ca majoritatea celorlalţi care au bani dar nu au unde locui, darămite să gătească o carne tocata…
Îmi imaginez doar că va da carnea câinelui care latră la mine când a vazut o faţă nouă… Ce era în mintea lui oare? Potolirea de foame, care de altfel îl „roade” şi pe beţivul român. Zicând betivul din faţa mea o vorba înţeleaptă: „câinele vrea mâncare, nu mângaieri”, şi „beţivul vrea băutură, nu vorbe”. Astfel, acesta îşi susţine cu tărie punctul de vedere exprimându-şi dorinţa de a aduce „încă un rând”.
Printre veteranii frontului se află, evident, şi domniţele, cele care îşi susţin bărbaţii în activitatea lor zilnică la „locul de muncă”. Adesea tăcute, ascultă şi-şi admiră „soldaţii” frontului întâi, fiind pregătite în orice moment să „încarce” bărbaţilor lor, paharul beţivilor cu care au ales probabil neştiind cât de adânci vor fi rănile băuturii, să îţi petreacă viaţa.
Desigur, printre domniţele soldaţilor nou veniţi se află şi muierile „Generalilor” cele care îşi permit să dea din gură în neştire fară frică de nimeni, ştiind că sunt respectate de către ceilalţi datorită vechimii în cârciuma în care bărbaţii acestora şi-au înecat viaţa în ultimii cinsprezece ani. Respectul creşte cu mult mai mult dacă muierea şi betivul ei intra în bodegă cu „oficialul pretendent” la titlul de beţiv, mostenit prin sânge, ulterior acesta dovedindu-şi cu aceiaşi determinare şi pasiune pentru băut şi cu aceiaşi „muncă şi trudă” abilitatea de a da pe gât numeroase pahare de băutură. Fiul acestora! Un nou „soldat” care face cunoştinţă încă de mic copil cu această lume în care predomină degradarea propriei persoane şi a respectului de sine. Principalele victime ale acestor locuri sunt aşadar copii beţivilor care se îneacă, îmbătându-se în fiecare zi. Copii de patru, cinci ani care fac cunostinţă cu băutura, ţigara şi cârciuma devenită o a doua casă a oamenilor care îşi petrec jumatate din zi in ea.
Plesnitul mesei cu palma dreaptă şi concomitent, ridicarea mâinii stângi, acţiune urmată de ridicarea clătinată şi de replica „oooo, o intrat…”, reprezintă formula de întampinare a unui „pretin da pahar”, la fel cum ridicarea de la masă şi „ciufulirea” părului colegului cu care „studiezi”, reprezintă dorinţa şi nevoia betivului de a se duce la baie pentru a-şi vărsa sufletul afară. Întors din „pauza” bine meritată, acesta îşi reia munca, aducandu-şi înca un rând de bere sau vin, de obicei după prima tură, amestecând astfel într-un mod desăvârşit licorile alese. Cu trecerea timpului, beţivul în devenire, avansează în propria sa degradare umană, „în grad”, pentru a se bucura de respectul cuvenit din partea colegilor săi, comandând alături de simpla bere, un vin, o vodkă sau un mult iubit whisky.
Băuturi ce poartă denumirea de „Bere Ion”, aceasta fiind berea rezultată din diluarea cu apă a berilor rămase în halbele beţivilor, sunt vândute la greu în astfel de cârciumi nou veniţilor care nu ştiu încă să facă diferenţa dintre calitate şi poşircă.
Încrucişarea braţelor şi tolănirea pe masă este un alt semn de „prietenie” faţă de „pretinul beţivului da pahar”, care din greu „lucrează” şi încearcă să se ducă în neant cât mai repede posibil. Deşi ordinar, beţivul român este totuşi un om cumsecade. Întotdeauna îţi va cere permisiunea de a se aşeza la masă alături de tine atunci cand vede un loc liber. Aşadar copilul din faţa mea, proaspăt „ameţit” de la un pahar de vin, dărâmă primul său scaun, fiind aclamat de muierea Generalului şi bătut pe umăr şi încurajat de replica: „Creşti mare!”
Când bugetul alocat unei reprize de băut se termină, beţivul se ridică respectuos de la masă, încercand să-şi găsească drumul către uşa „casei închiriate”, urlând şi înjurând câtre colegii săi pe un ton prietenesc. Totuşi, acesta mai are o speranţă şi fiind cunoscut de majoritatea oamenilor din cârciumă, este aproape imposibil ca acesta să părasească locul fără ca cineva să îi mai ofere ceva de baut.
Aşadar, beţivul se alatură la masa investitorului şi acceptă cu nesimţire oricâte pahare urmează probabil să primească.
Sfârşitul unei zile de lucru se încheie… aparent cu ieşirea din cârciumă şi cu plecarea spre drumul anevoios către casă. Doar de-ar fi acesta sfârsitul zilei…
Clătinându-se şi abia ţinându-şi echilibrul, beţivul iese din cârciumă nereuşind să ajungă la sfânta toaletă, el fiind oprit de către domnul General căruia îi datora o bere. În faţa acestuia domniţa grasă care îi ţine companie se adresează datornicului rugându-l pe un ton prietenesc să-i seteze ora şi data la telefonul mobil pe care probabil urma să îl dea la schimb pentru „una mică” sau chiar poate, două. Acesta îşi trage un scaun, scoate ţigara, iar domniţa din urmă face la fel privind cu uimire rapiditatea beţivului care încearcă să nimerească tastele celularului care abia dacă se mai văd bine cifrele şi literele. După o luptă aprigă cu propriile puteri, acesta renunţă. Doamna cea grasă începe să urle şi să zbiere: „Nu eşti bun de nimic!”. Omul deja beat şi nervos încearcă să se ridice de la masă… că tot voia iniţial să plece, mâna fiindu-i prinsă de General care îi supse cu o voce de abia întelegeai ce zive: „Stai jos şi adu-mi berea de mi-o datorezi!”. Ştiind cine îi vorbeşte, beţivul se grăbise şi văzându-se în faţa barului, acesta se confruntă cu probabil singura dilemă a sferei în care acesta trăieşte: Să îşi mai cumpere şi el una, sau să plătească datoria Generalului şi să plece odată la nevastă şi copii, dacă o avea… şi dacă are, vai de pielea muierii sale.
Într-un final, beţivul cum este de fel „deştept” decide că nevasta poate să mai aştepte până să îşi primească bătaia zilnică şi se hotărăşte să îşi facă palma mai grea cumpărându-şi încă o bere, cu speranţa că dacă o va bea alături de General acesta îi va mai da şi beţivului soldat încă o sticlă, două… trei, astfel îngropându-se din nou în datorii, dar fără să îl deranjeze acest lucru, întrucât omul la beţie poate să facă orice şi să devină cine vrea el: poet, istoric, filozof… Doamne şi ce filozof poate să fie… dar numai OM nu.
În cele din urmă, plătindu-şi datoria, beţivul reuşeşte să pleace, Generalul pleacă, soldaţii fiind cele mai afectate victime ale războiului în care au intrat. Mulţi dintre ei sunt căzuţi la datorie, ori abia se mai pot ţine pe picioare, iar cei îndeajuns de norocoşi care reuşesc să se mai târască până acasă, caută să facă rost de câte o „armă” oarecare, indiferent de doză, litri sau încărcătură, numai pentru a se simţi în siguranţă şi pentru a simţi că au ceva în mână care să îi ţină ocupaţi până ajung acasă. Că până la urmă, după atâtea ore petrecute pe frontul întâi, efortul de a duce sticla la gură pare deja imposibil, dar cu toţii cred că suntem de acord că soldatul ce luptă şi iese victorios şi mai şi ajunge acasă în picioare, merită să se relaxeze cu câte o bere sau două.
Este un ciclu care nu se termină niciodată, iar pentru cei care au ales drumul acesta, singura evadare pare să fie acelaşi lucru care ia otravit. Băutura zilnică devenită Sfântul Gral al beţivilor români.
O noua zi, o altă cârciumă? De ce nu! La urma urmei pentru a căpăta o experienţă cât mai vastă soldatul beţiv trebuie să cunoască multe „fronturi” şi să treacă prin multă durere şi bătaie de cap până când acesta să aibă măcar o şansă de a obţine titlul de General. Aşadar nu este de mirare că vom găsi aceleaşi feţe cunoscute în diferitele cârciumi ce se află la intrarea Pieţei Matache.
Cârciuma lui Călin – Betivul aviator
Şi totuşi dacă ascultăm cu atenţie vom vedea că sunt şi oameni care sunt beţivi de ocazie. Acum, pentru beţivul notoric se iveşte de fiecare dată câte o ocazie mare sau o sărbatoare pentru a bea. Dar sunt şi acei oameni care vin în cârciumă pentru simpla plăcere de a bea vreo trei beri şi două pahare de vodkă, cărora le place să vorbească şi să povestească viaţa lor, celora care cu multa atenţie şi rigoare au fost selecţionaţi de către aceştia pentru a le împărtăşi povestea vieţii lor.
Cârciuma lui Călin este un astfel de loc care adună cateva personaje ce se încadrează în limitele normale. Aflată vis-a-vis de cârciuma în care Generalul obişnuieşte să îşi facă veacul, cârciuma lui Călin pare a fi ceva mai „selectă”.
Pentru a intra în sfânta biserică, cel ce se aventurează înăuntru trebuie să coboare patru trepte, simţind încă de la intrare „căldura” şi „dăruirea” celor ce slujesc paharul şi a barmanului tăcut care ţine „slujba”.
Spre deosebire de cârciuma Generalului care se bucura şi de o terasă măricică ce avea până şi umbreluţe, aceasta este formată doar din două încăperi relativ măricele, întunecate, cu cinci mese fiecare de aproximativ 50-60 cm înălţime, fiecare cu patru scaune de fier învelite într-o piele neagră şi jegarită, deseori aceasta ruptă, ce inconjoară fiecare masă. Televizorul color din fiecare cameră şi măsutele scunde, încearcă să imite atmosfera unei cafenele selecte, eşuand lamentabil să creeze aceast efect.
În această cârciumă întâlnim la masa din camera doi, un moşuleţ scund, de 89 de ani, cu părul cărunt şi cu o cicatrice mare pe piciorul stâng din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care se delectează cu câte două beri de acelaşi fel. Faţă de ceilalţi beţivi din cârciumă, privirea bătranului este senină, ochii lui fiind uşor tulburaţi de la berile pe care probabil le mai băuse până în acel moment.
Mă aşez la masa de lângă el şi nu durează mult până cand aceasta mă abordează pe un ton normal, spunându-mi cine este şi de unde vine. Nu am reţinut numele bătranului dar ce am reţinut a fost povestea acestuia.
Născut în Bucureşti în 1920, el îmi povestea cum a fost nevoit încă de mic copil să lucreze pentru a-şi aduce contribuţia în casă. Tatăl sau fusese aviator în timpul Primului Război Mondial, reuşind să scape cu viaţă, iar mama acestuia, muncitoare într-o fabrică. Forţat de împrejurari ca să lucreze, mama bătranului îl luase cu ea în fabrică la vârsta de 10 ani.
Timp de şase ani acea fabrică a fost a doua casă a lui. Muncea câte doisprezece ore pe zi cu o pauza de cinsprezece – douazeci de minute, mânca ce apuca să strângă de la colegii săi şi deseori oboseala îl ajungea şi aţipea pe tejgheaua unde lucra. Făcându-mi o mică introducere a copilăriei sale, beţivul a simţit cum se apropia de un capitol din viaţa lui unde a fost nevoit să ia cu adevarat viaţa în piept şi să ia o decizie care îl va schimba pentru totdeauna. Cum era de aşteptat, sticlele din faţa acestuia se goliseră şi cum o poveste bună nu vine niciodată singura, bătranul nostru continuă rezumatul vieţii sale împreună cu o bere pe capitol. Deşi avertizat şi sfătuit de către părinţii lui să nu participe la război, deşi nu avea cum să scape de acesta… când a venit vremea, a fugit de acasă urmând calea tatălui sau. Mult timp părintii lui nu au ştiut nimic despre el, până când într-o zi un vecin a venit la uşa acestora spunându-le că îl văzuse pe fiul lor îmbracăt în
haină militară. Necrezand acestea, părintii lui au întrebat în stânga şi în dreapta, dar degeaba. Nimeni nu putea să le confirme ceea ce vecinul lor spusese.
Beţivul aviator îmi povestea că abea după încheierea războiului, acesta se întorsese acasă, îmbracat în uniformă şi spunându-le părinţilor motivul deciziei sale şi de ce a considerat ca era mai bine să nu afle nimeni ce făcea şi unde avea să se ducă. Ulterior am aflat că acea cicatrice de pe picior o avea de la o aterizare forţată pe care a fost nevoit sa o efectueze.
Retras din activitatea militară, bătrânul şi-a continuat studiile la chimie, devenind profesor pe aceasta disciplină. M-am mai întâlnit de două ori cu acea persoană şi deşi m-a recunoscut şi m-a ţinut minte, de fiecare dată începea de unde începuse şi ultima oară. Cine este şi de unde vine. Şi de fiecare dată spunea aceiaşi poveste din nou şi din nou de parcă o spunea unei persoane noi. Am stat şi m-am uitat la beţivul aviator şi ascultam cum povestea. Nu se uita mereu la mine, ci în stânga şi în dreapta, în sus şi în jos, în faţă şi în spate, implicându-se în povestea pe care o zicea şi imaginându-şi probabil că nu îmi vorbea mie direct, ci unei săli întregi care l-ar fi ascultat de fiecare dată când acesta ar fi rostit un cuvânt. Probabil… pur şi simplu asta voia să şi facă. Nu să îşi spuna povestea din nou şi din nou pentru că nu asta făcea. Acest om nu îşi spunea povestea încă o dată, ci o retrăia la nesfârşit.
Amintirile unei persoane în vârstă par să reânvie cu trecerea timpului şi în momente ca acestea când nu mai are cu cine să vorbească şi să povestească, beţivul aviator găseşte refugiu în cârciuma lui Călin unde nu mai are nimic de pierdut decât probabil puţinul timp pe care îl mai are de trăit. Acesta considera, ca mulţi alţii înaintea lui, că singurii pretini pe care poate să îi mai aibă sunt sticla şi paharul. În final, ce mai contează pentru acest om bătrân şi singur care în curând va înceta să existe… Dar poate totuşi incă să mai facă un ultim lucru. Să-şi retrăiască şi să-şi spună povestea vieţii sale mai departe celor care sunt dispuşi să o asculte.
Bătrânii sunt destui, iar poveşti şi mai multe. Unii le spun în parc nepoţilor, alţii unde apucă, cui apucă… Beţivul aviator le spune în cârciuma lui Calin de la intrarea Pieţei Matache.