Jocul ielelor drama de idei

Prima piesă de teatru a lui Camil Petrescu, Jocul ielelor, este scrisă cu pretenția de-a fi succesoarea lui Hamlet, considerată de dramaturgul român drept prima dramă absolută. În 1916 Camil Petrescu voia să reproducă un context în care nu acțiunea să fie cea care strivește personajul.[1] Ce îl doboară pe Gelu Ruscanu va fi un joc al ideilor, al cărui unic participant este el însuși.

Suntem în fața unui idealist căruia i se ia unica șansa de-a împlini țelul său nobil, urmărind succesiunea evenimentelor ne vom întreba dacă suntem martorii unui suicid sau ai unei crime. Dacă Sinești păstra pentru Gelu imaginea unui tată nobil ar fi putut opri demersul său de-a institui o dreptate matematică? Idealistul pierde ambele resorturi interioare care-l ghidau în viață și-i ofereau un scop.

Dorește în totul perfecțiune, tânjește după o viață unde doi plus doi să dea mereu patru. Caută metode exacte, nu soluții de compromis. Pentru el adevărul există în cărți, realitatea concretă îi este împotrivă, acolo oamenii sunt gata oricând să facă compromisuri pentru că

„noi oamenii dibuim… nu știm nimic.”[2] Condus de o voce clară, mereu având principii, singurul mod de-a trăi este acela de-a rămâne fidel acestora, sacrifică totul pentru o idee, este un luptător pentru cauza muncitorească pentru că la ea se află dreptatea.[3]

Ruscanu pentru determinare

Fără pretenția de a se impune personal, mereu gata să amintească celorlalți că există o cauză mai mare decât orice alt individ. Trecând peste lupta dintre cele două partide, unde sunt îngroșate mult nevoile muncitorimii. Nu ia în calcul distorsionarea realității la care a condus comunismul, important rămâne Gelu Ruscanu pentru determinare. Prima piesă de teatru a lui Camil Petrescu accentuează faptul că viața sa rămâne fără scop atunci când el însuși va face compromisuri. Toate acestea pentru că el era singurul care era gata oricând să sacrifice orice și pe oricine cu o obiectivitate ireală, atunci când alege calea de mijloc, dovada unei puteri care să învingă datele vieții umane, este înfrântă.

Îi vom descoperii latura umană -slabă- doar atunci când este în dialog cu Maria Sinești și Șerban Saru-Sinești, prin ei aflăm despre Gelu Ruscanu care aștepta prin oameni împlinirea nevoii de absolut. Relația cu Maria Sinești îl învață faptul că oamenii mint, ideile nu! Prin intermediul acestora aflăm trecutul său și temerile sale, prin ei doi se trece de nevoia de adevăr, nevoia obsedantă și atât de greu de înțeles pentru toți ceilalți, care este înăbușită când află că tatăl său este alt om decât știuse până la vârsta de douăzeci și șapte, douăzeci și opt de ani.

Jocul de idei

Este un personaj care nu se explică prin fapte, mereu este nevoie de un discurs. Unul prin care trebuie să-i fie explicată nevoia de dreptate pură. Cel care-l explică celorlalți este  Penciulescu, el expune teoria lui Gelu. El ne oferă implicațiile  jocului de idei și ne înștiințează că cel care vede idei devine neom, insensibil în fața nevoilor omenești, gata să sacrifice orice pentru cauza nobilă.

Singurul său îndrumar este dreptatea, vrea să-l dea jos pe actualul ministru al justiției. Susține că nu este demn de funcția pe care o ocupă. Oamenii trebuie să fie pe măsura investirii lor, exact această premisă îl va determina în final să se sinucidă. Cunoaște o nelegiuire din trecutullui Sinești, este singurul care are dovada ce-l poate da jos din funcția ocupată. Scrisoarea de dragoste, pe care a primit-o cu ani în urmă de la Maria Sinești. Aceasta cuprinde mărturia acesteia despre o crimă a soțului ei.

Deși scrisoarea îi este adresată lui și asta l-ar putea pune și pe el într-o lumină nefavorabilă, vrea să o publice în Dreptatea socială pentru că totul trebuie să fie sacrificat în numele dreptății, care nu trebuie să privilegieze pe nimeni, ea este „deasupra noastră și este una pentru toată lumea și toate timpurile […] Dreptatea este inumană.”[4]

Pune sentimentul sub lupa logicii, astfel rațional nu poate să fie de acord să trăiască un paradox. Prin iubire oamenii trebuie să depășească starea primordială și pentru Gelu „doi oameni care se iubesc cu adevărat nu mai sunt oameni”, nu se admit greșeli, totul trebuie să se păstreze întreg, greșeala (pe care Maria o găsește fireasc omenească[6]) nu este admisă. Iubirea care nu este nimic mai mult decât un joc sinuos al convingerii care nu conduce decât spre o reluare continuă lipsită de sens. Rădăcinile ființei umane sunt în interiorul acestuia unde există mereu un ax care arată natura coruptibilă ce trebuie învinsă, unicul mod prin care se poate ajunge la ce este „întreg și frumos”.[7]

Hamlet și „Jocul ielelor”

Se investește pe sine drept legiuitorul tuturor asemeni lui Hamlet. Singur în fața vieții, singurul care îi poate face pe ceilalți să aleagă adevărata dreptate, fiind în realitate un veșnic căutător al unui paradis pierdut, pe care-l ghicește în sine. Hamlet este cel care îi spune mamei sale să renunțe la actualul rege, Claudius, pentru că nu este demn să ia locul tatălui său. Răspunde tuturor pe măsura ființei lor, trece deasupra legăturilor considerate de ceilalți firești. În cazul lui Hamlet, Ofelia și regina Gertruda, nu mai sunt piloni în clădirea parcursului său, sunt doar simplii referenți din trecut, prin care se explică demersul său de-a prezenta chipul unui adevărat regat, unei morale fără cusur.

Totul este absorbit de Hamlet, care în final va alege să oprească suferința, dar asta se întâmplă când cei prinși în vârtejul său sunt deja morți.  Acesta este călăuzit de portretul tatălui său, un portret în care sunt cumulate adevăratele valori care trebuie să fie urmate. În el există adevărata imagine a unui om întreg. El oferă alternativa nobilă, atât de necesară existenței, prințul Danemarcei prezintă un exemplu care nu este întrupat, el este mijlocul, nu scopul devenirii celorlalți. Pentru Gelu Ruscanu ar trebui o explicație mult mai amplă pentru comportamentul său pentru că spre deosebire de Hamlet nu există fapte care să-l angreneze cu adevărat într-o renunțare definitivă, care nu este de înțeles pentru cei din jurul său.

Sacrificiul pentru dreptate

Cu o aviditate mare de-a nu lăsa nimic care să păteze ideea de dreptate, nu are oameni pe care să-i mai iubească și nici nevoia de-a pretinde celorlalți ceva ce poate să înfăptuiască singur. Știe că ceilalți caută altă dreptate, mereu îi amintesc că toți sunt oameni și acesta este motivul pentru care nu există o dreptate absolută, nu le cere să se schimbe, cere libertatea de-a fi el singurul de neînduplecat, să fie el unica voce care să numească și să instaureze dreptatea, dacă nu există alți martiri. Sacrificiul său nu va fi de ajuns din păcate, compromisul pe care-l va face îl va discredita față de el însuși. De aceea poate trăi când este înșelat de Maria, dar nu poate trăi când el renunță la adevăr, el trebuia să fie exemplul pentru unei dreptății absolute.

Nu există nimic pentru el când nu mai are o conștiință limpede precum cristalul.Totul trebuie să se întâmple în paradigama totului și a nimicului: „Maria: Sîntem oameni și putem greși… Ne iubim, dar sîntem oameni…/ Gelu: Doi inși care se iubesc cu adevărat nu mai sunt oameni.”[8]

Și pentru că doar cei puternici se pot sinucide, el urmează alegerea tatălui său care și-a dat seama că e unicul mod în care poate câștiga jocul vieții, a rezistat în fața dezamăgirii suferite în dragoste pentru că  a dedus că natura femeii îi este potrivnică ca iubirea să poate să transpună existența celor implicați în eternitate. El caută transfigurarea omenirii, calea prin care se pot trece barierele condiției umane.

Calea prin care se pot trece barierele condiției umane

„am înțeles atunci că totul e trecător în iubire… că mă cheamă o viață nouă… altă viață… un ideal care nu te înșeală ca o simplă pereche de buze… Și în dimineața aceea  n-am venit să-ți cerșesc iubirea… căci mă simțeam un pisc rece de piatră… Azi unde aș mai putea găsi sprijin și refugiu dacă iubirea ta mi-ar da o nouă lovitură?… Evident, fără voia ta… Azi nu sînt decât o epavă… toate resorturile sînt rupte în mine…”[9]

Dar ce este cu adevărat de nesuportat, este faptul că „totul pe lume este coruptibil”[10], și întrebarea care-l chinuie în final este dacă viața mai merită trăită atunci când „totul ți se dă atît de cîrpit și de îndoielnic?”, răspunsul va fi negativ. Sentimentul pălește în fața determinării sale, în iubire cea care greșește este femeia, nepublicarea scrisorii este nereușita lui.

Moartea lui Gelu Ruscanu

Veșnicul doritor de certitudini, prins în vârtejul realității care poartă în sine descompunerea. Acesta nereușind să găsească absolutul nici în iubire, nici în dreptate. Gelu Ruscanu își pierde integritatea, fapt ce-i anulează întreg parcursul. Acesta va urma după cele două nereușite majore  (în iubire și în idealul său).

Nu va fi decât o reluare continuă lipsită de victorie. Toate temerile sale sunt susținute de cei care încearcă să-i prezinte adevărata formă a existenței, viața pe care trebuie să o accepte exact așa cum se prezintă pentru toți ceilalți, fără să-i pună integritatea la îndoială, fără să pună întrebări mai mari decât o fac toți ceilalți.

Pentru el totul este la o scală prea  mare, pune totul sub lupa fatalității, ori o iubire în absolut, ori nimic, dreptatea să fie aceeași pentru toți, compromisul este anularea integrală a acesteia. Poate suporta o existență în care ceilalți greșesc, dar nu poate suporta ca propria conștiință fie una pătată. Are inteligența imaginației:

„Oamenii sunt, cei mai mulți, răi, fiindcă n-au imaginație… Îi cutremură doar cazul la care sunt de față”[11], el poate să vadă mai departe de-atât. Știe că viața este o continuă reluare.

 Imaginea tatălui în prima piesă de teatru a lui Camil Petrescu

Imaginea tatălui său este cea a unei conduite exemplare, o existență paradigmatică.O imagine idealizată, creată de datele exterioare conștiinței sale. Fiecare aspect al acesteia fiind o supremă dovadă că dreptatea poate să fie absolută. Aceasta este baza determinării sale care va ajunge să-i stea împotrivă. Izvorul acesta al dorinței de-a instaura dreptatea va seca, defăimarea tatălui său ar fi o crimă.

Șerban Saru-Sinești și Irena devoalează identitatea tatălui său. Asemănarea primordială cu Hamlet, a idealizării imaginii tatălui, pe care Camil Petrescu o insinuează în ambele discursuri. Ea este resortul care-l împinge mereu pe Gelu Ruscanu în viață. Este idealul de care se agață cu o convingere aproape puerilă. Motiv pentru care principiile sale sunt zdruncinate atât de ușor. Formând mereu o alternativă vieții, în care sunt reflectate exagerat cuvintele.

Concluzie

Drama acestuia se naște din cuvinte, de-altfel asistăm la multe discursuri care trebuie să-i explice parcursul. Sinuciderea sa este refuzul de-a accepta viața în forma sa reală. Când simte că nu mai are nimic de transfigurat acesta se retrage, preferă să își explice plecarea prin intermediul vieții tatălui său. Parcursul său nu lasă urme, nu a reușit să schimbe ceva la nivel istoric.

Acceptă natura pernicioasă a oamenilor, implicit a femeii, de aceea după ce se desparte de Maria Sinești. Găsește viața încă suportabilă, pentru că rațiunea îi demonstrează inutilitatea implicării sale într-o legătură de asemenea natură:

„Gelu: […] Cum aș putea crede acum că nu pot trăi fără tine… cînd am văzut că se poate trăi și fără tine… timp de trei ani?… Tu, imprudentă, m-ai învățat să exist fără tine… O iubire adevărată înseamnă să nu poți  gîndi contrariul ei… […]  O iubire care nu este eternă nu este nimic… Eu  însă am văzut că pot fi zile, săptămâni, pot fi ani în care tu să nu fii iubită.”[12]

Note de subsol

  • [1] Vezi în Mircea Ghițulescu, Istoria literaturii române. Dramaturgia, Editura Tracus Arte, București, 2008, p. 208;
  • [2] Camil Petrescu, Jocul ielelor, în op. Cit., p. 255;
  • [3] Camil Petrescu, Jocul ielelor, în op. Cit., p. 266;
  • [4] Camil Petrescu, Jocul ielelor, în op. Cit., p. 264;
  • [5] Idem, p. 318;
  • [6] Idem, p. 319;
  • [7] Idem, p. 321;
  • [8] Idem, p. 319;
  • [9] Idem, p. 321;
  • [10] Idem, p. 321;
  • [11] Idem, p. 257;
  • [12] Camil Petrescu, Jocul ielelor, în op. Cit., p. 318;