Utilitatea aderării României în sfera europeană s-a afirmat nemijlocit în urma prăbușirii comunismului încă din anul 1989, luna decembrie. Pe urmă, au urmat planuri și strategii ce au fost acceptate în vederea instruirii spațiului românesc. Aveau ca scop pătrunderea României în conformațiile europene. Fenomenul înglobării europene a avut capacitatea de a plasa, din nou, în contemporaneitate așa-numita teorie „centru-semi-periferie-periferie.”
Acestă teorie accentuează ideea că europenizarea este un proces cu caracter inegal și neregulat, deoarece în Uniunea Europeană există mai multe Europe: „vechea Europa și Noua Europa, Europa din zona euro sau Europa din spațiul Schengen.”
Europeismul spațiului românesc are ca premize experiențele istorice pe care statul le-a parcurs înainte de anul 1989.
România se diferențiază de cercul celorlalte țări foste comuniste, prin faptul că a dispus de o politică unică adresată „Comunității Economice Europene (Piața Comună)”. Acest lucru a determinat-o să recunoască la nivel oficial această „organizație internațională.”
De asemenea, România în anul 1974, ziua de 1 ianuarie, este întâiul stat înglobat în „Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității Europene”. Acest fapt s-a datorat independenței sale în ceea ce privește politica sa externă. Acest eveniment a condus la „exportul produselor agricole românești pe piețele țărilor din CEE.” Totodată, după o perioadă, au fost favorizate schimburile negustorești, lucru datorat unor acorduri încheiate cu CEE.
Procesul de europenizare în spațiul românesc nu reprezintă o structură politică. Mai degrabă reprezintă o alcătuire instituțională în conformitate cu trăsăturile sale în ceea ce privește transformarea de ordin istoric.
Așadar,„Procesul de europenizare cuprinde un evantai foarte larg de acțiuni: urbanizare, instruire, industrializare, mijloace de comunicare, democrație, stabilitate, diferențiere structurală, modele de dezvoltare, integrare europeană, înlăturarea decalajelor interne și a discrepanțelor față de alte state europene.”
Spre finalul secolului al XIX-lea, „știința românească” se bucură de creații remarcabile. Aduce contribuții impunătoare în cadrul procesului de modernizare în spațiul românesc, cât și manifestarea sa pe scena internațională. Fundamentul științei din mediul modern este accentuat de către un litigiu constant între fondatorii acesteia și exponenții Bisericii Romano-Catolice. Ambele universități, din Iași și din București, au reprezentat instituțiile care au conturat și individualizat „cadrele de specialitate”, acestea fiind „Societatea Academică Română” și „Societatea română de știință.”
Statul român modern s-a întemeiat în etape.
Prima etapă s-a înregistrat în anul 1859. Moldova împreună cu Țara Românească s-au unit. Astfel a rezultat teritoriul român, urmând un interval de timp dominant de românizare. Fapt care a putut fi realizat printr-o uniformizare la nivelul culturii, politicii, cât și la cel al suprafeței. Atât industria, cât și transporturile cunosc o dezvoltare la finele secolului al XIX-lea. Contribuie, astfel, la o amplificare a colectivității de muncitori, dar și la înființarea „proletariatului industrial.”
A doua etapă s-a consemnat în anul 1918. Atunci s-a produs o altă Unire între Regatul României și regiunile românești („Transilvania, Banat, Bucovina și Basarabia” ). Acum, este necesitatea unei naționalizări din punct de vedere cultural în provinciile care au fost deținute de către anumite imperii înainte de anul 1918.
Globalizarea reprezintă o noțiune pluridimensioanlă din care izvorăsc numeroase interpretări.
Aceasta poate fi privită din trei perspective: ontologică, normativă și paradigmatică. Abordarea ontologică se referă la efortul său de a concretiza dacă fenomenul globalizării constituie doar un construct mental sau chiar reprezintă un fapt concret. Cea normativă face referire la dorința de a lua inițiativă în vederea lămuririi valorilor, cât și ideologiilor procesului de globalizare. A treia, cea paradigmatică, include categorii bazate pe teorie. Aceasta are ca scop înființarea arhitecturii noțiunii de globalizare.
Prin aderarea la Uniunea Europeană, România se bucură de metodele pe care le deține în vederea îndeplinirii normelor tiparului modern de progres. Acestea, de altfel, constituie elementul central pentru ca indivizii români să aibă capacitatea să înfrângă sentimentul că ei sunt europeni ce fac parte din a doua clasă, stare din cauza experiențelor frustrate din trecut.
Procesul de globalizare, astfel, și-a adus contribuția în acțiunile de optimizare a spiritului de sănătate a indivizilor români. Dar și la sporirea bătăliei purtate de către comunitatea civilă în privința democrației, cât și a dreptății sociale. Globalizarea care îmbrățișase Imperiul Roman în timpul extinderii religiei creștine avea scopul său suprem uman constituit de cel al cucernicului creștin surprins într-o continuă așteptare a unei noi sosiri a lui Iisus Hristos, pe când procesul de globalizarea din epoca modernă a modelat un tip uman îmbibat cu principiile iluminsmului, în modul cum au fost reexplicate prin intermediul laicității din interiorul Revoluției franceze.