În numeroase hadith, se recomandă acelaşi lucru: “Cel care, pentru a-i plăcea lui Dumnezeu, se căsătoreşte sau dă în căsătorie, acela este vrednic de a fi prieten cu Dumnezeu”. În general, Islamul combate celibatul, considerându-l inacceptabil.
Este şi motivul pentru care, în religia islamică, nu se poate vorbi de monahism sau de castitate în accepţiunea noastră creştină. Căsătoria este un contract juridic, încheiat între viitorul soţ şi tutorele legal al viitoarei soţii. Pentru încheierea acestui contract trebuie respectate anumite condiţii: să nu existe piedici în calea căsătoriei; să-şi dea consimţământul ambele părţi; să se fixeze dota (mahr sadaq) ce va fi oferită soţiei şi să fie îndeplinite formalităţile legale.
După cum se observă, femeia joacă un rol cu totul secundar încă din această fază. Ea nu este persoană juridică în contract (putând chiar lipsi), ci este doar reprezentată în negocierile prealabile care au loc.
Mărturia unui singur bărbat valorează cât cea a două femei
Tutorele legal este chiar tatăl ei, care-şi poate constrânge chiar fiica pentru a accepta această primă căsătorie. Deşi tutela este considerată o protecţie acordată femeii, în realitate aceasta îi restrânge libertatea, aşezând-o sub permanenta supraveghere a tutorelui.
În plus, la ceremonie trebuie să fie prezenţi doi martori musulmani, sănătoşi la minte şi de sex masculin. Aici avem un nou argument privind subaprecierea femeii în raport cu bărbatul, deoarece mărturia unui singur bărbat valorează cât cea a două femei: în ritul hanefit se poate admite ca unul din cei doi martori să fie înlocuit cu două femei”.
Deşi este prevăzut în contract, consimţământul femeii echivalează în practică cu tăcerea, ca un semn de consimţire. Conform tradiţiei, fetele nu-şi cunosc în prealabil soţul, ci îl descoperă doar în ziua nunţii. Este vorba de un obicei care se păstrează şi astăzi în Algeria sau Yemen, unde tinerele sunt măritate forţat de către părinte, de la vârste foarte fragede (14- 16 ani sau chiar 10-12 ani), fără a-şi cunoaşte partenerul.
Cadoul de nuntă sau dota, prevăzută în Coran şi în contractul de căsătorie, vine dinspre bărbat spre femeie, ci nu invers, ca în tradiţia creştină populară:
“Cele mai bune femei sunt cele frumoase la chip şi ale căror dote sunt mici”
“Şi oferiţi femeilor zestrea de bună voie, iar dacă ele se lipsesc – nesilite – de ceva, atunci voi cheltuiţi-o după cum doriţi, cu plăcere!” (IV, 4). În genere, dota trebuie să fie consistentă, nu simbolică, şi să aparţină în întregime femeii. Un hadith al profetului spune: “Cele mai bune femei sunt cele frumoase la chip şi ale căror dote sunt mici”.
Faptul că până la vărsarea dotei căsătoria nu poate fi consumată, duce la concluzia că acest “cadou” nu este decât un preţ de răscumpărare echivalent cu dreptul de proprietate asupra femeii, după cum afirmă chiar unii jurişti musulmani. Tot la fel, însă, alţii sunt de părere că mahr-ul n-ar fi altceva decât o “retribuţie necesară şi o recunoştinţă pentru aportul femeii în căsătorie, mai ales prin maternitatea ei”. După căsătorie, fiecare dintre soţi dispune de o serie de drepturi şi îndatoriri.
De pildă, femeia are dreptul de a fi întreţinută, se bucură de un tratament egal cu al celorlalte soţii în caz de poligamie, are dreptul de a face vizite părinţilor şi de a fi vizitată de aceştia, îşi poate administra bunurile. Bărbatul, în schimb, are dreptul de a-i cere soţiei fidelitate, ascultare, alăptarea la sân a copiilor, grija gospodăriei.
Femeia este obligată să se căsătorească exclusiv cu musulmani
Faptul că, în multe privinţe, avem de-a face cu un tratament discriminatoriu al sexelor, rezultă şi din aceea că bărbatul se poate căsători şi cu femei nemusulmane (creştine, evreice, zoroastriene). Femeia este obligată să se căsătorească exclusiv cu musulmani. Rostul femeii este, în primul rând, acela de a face copii, dar şi în această privinţă se observă discriminarea femeii, pentru că naşterea unui fiu înseamnă o mare bucurie pentru familia arabă, în timp ce o fată este mult mai puţin bine privită.
“Naşterea unei fete este trăită de către mamă ca o ruşine. Numai prin naşterea unui fiu femeia îşi restabileşte poziţia. Băiatul vine pe lume în cântece de sărbătoare şi strigăte de bucurie, în timp ce la naşterea unei fete este linişte, atunci când nu există reproşuri şi lovituri din partea tatălui”.
“Căsătoria de plăcere”
Căsătoria unei femei văduve sau divorţate se realizează printr-un contract asemănător celui încheiat în cazul unei tinere fecioare. După ce în prealabil a fost respectată “retragerea de continenţă” (idda) – o perioadă de patru luni şi zece zile consecutivă unei căsătorii anterioare, perioadă în care femeia trebuie să se reţină de la orice relaţii sexuale, în scopul de a evita confuzia părţilor. În legislaţia musulmană mai este prevăzut şi un alt tip de căsătorie, puţin mai ciudată, şi anume “căsătoria de plăcere” (zawaj al-mut’a). Își are rădăcinile în perioada preislamică. Această căsătorie este prescrisă şi în Coran.
“Şi vă este îngăduit în afară de acestea, să căutaţi [de soţii], după averile voastre, prin căsătorie, fără să preacurviţi. Iar acelora cu care vă bucuraţi (subl.n.), [căsătorindu-vă cu ele], daţi-le zestre lor, ca o datorie. Şi nu este nici un păcat pentru voi dacă aţi încheiat un legământ între voi, după stabilirea zestrei, căci Allah este atoateştiutor şi înţelept”.
Comentând acest tip de căsătorie un analist musulman conchidea: “O căsătorie pentru un scop imediat, amor fugitiv, punctual. Odată actul consumat, o altă ceremonie, care nu cere decât doi martori şi se pronunţă dezlegarea unirii. Graţie acestui subterfugiu, prostituţia devine legală, licită, controlabilă social şi medical.”