Este greu de imaginat o lume fără fermieri, polițiști și profesori, pentru a numi câteva ocupații aparent critice.
Și, sigur, dacă mergi într-un loc dedicat conservării trecutului. Cum ar fi un muzeu, un sit de istorie vie sau chiar un festival renascentist, vei găsi oameni moderni care fac meserii foarte vechi. În ceea ce privește ocuparea forței de muncă pe scară largă, totuși, cine știe cu adevărat ce se află în viitor? Poate că hrana noastră va fi cultivată de oameni de știință, străzile noastre patrulate de roboți și copiii noștri predați de computere. Să ne uităm la unele locuri de muncă, cândva destul de importante – chiar critice. Care au dispărut din vedere, în ordine cronologică.
Lampagiu
Înainte ca electricitatea și becurile să ne lumineze casele, orașele și străzile, gazul și petrolul au fost folosite pentru a ne ilumina viețile. La începutul secolului al XIX-lea, lămpile cu gaz au fost instalate pentru prima dată pe străzile întunecate din Londra și din alte orașe. În principal ca măsură de siguranță. Cineva trebuia să aprindă aceste lămpi cu gaz noaptea. Apoi să le stingă dimineața. Astfel s-a născut meseria de aprinzător.
Pentru a vă oferi o oarecare idee asupra domeniului de activitate, au existat zeci de mii de aceste lămpi numai în Londra. În contrast, mai modestul Lowell, Massachusetts, găzduia aproape 1.000 de lămpi în 1888. Lampile lui Lowell erau plătite cu aproximativ 2 dolari pe zi. Pentru a avea grijă de 70 până la 80 de lămpi. Echipamentul pentru aprinderea lămpilor includea grăsime de balenă (pentru a fi folosită ca ulei de lampă), dispozitive de tuns fitil și o scară.
La Londra, luminarea lămpilor era considerată o meserie prestigioasă, transmisă din tată în fiu, deși femeile o făceau uneori și ele. Munca era relativ sigură. Cel mai mare pericol, probabil, era acumularea de gaz în lămpile alimentate cu gaz. Care puteau arunca o brichetă de pe scară. Aluminatoarele de lămpi au câștigat adesea bani în plus prin capturarea insectelor rare atrase de lumină. Apoi vândundu-le colecționarilor de insecte. După cum ați putea ghici, apariția electricității și a becurilor a stins această carieră cândva nobilă.
Pony Express Rider
Una dintre cele mai scurte locuri de muncă ar putea fi călărețul Pony Express. Deoarece serviciul a existat doar 19 luni. Pony Express a fost un mijloc de a primi corespondență din inima Americii către Coasta de Vest la mijlocul anilor 1800. Pe atunci, comunicarea dintre aceste zone era neregulată și dura mult. Așa că trei bărbați au proiectat un sistem de peste 100 de stații care se întinde între Missouri și California.
Aproximativ 80 de călăreți Pony Express ar alerga cu poșta. Schimbând caii la fiecare 10 mile (16 kilometri) la o nouă stație. Călătoria a durat doar 10 până la 13 zile în total, călătorii parcurgând aproximativ 250 de mile (402 kilometri) pe zi de 24 de ore. A fost cu siguranță o muncă grea. Acei 80 de călăreți necesitau 400-500 de cai.
Ruta de poștă parcursă a fost dificilă și nu lipsită de multe pericole (vreme, animale și bandiți). Așa – călăreții câștigau 50 de dolari pe lună. O sumă princiară pentru vremea respectivă. Dar călăreții meritau plata; doar o livrare nu a reușit să ajungă la destinație. În ciuda eficienței sale, crearea liniei Pacific Telegraph. Care se întindea din Nebraska până în California și făcea posibil primul telegraf transcontinental, a pus capăt Pony Express. S-a închis în 1861, dar trăiește din legenda americană.
Tăietor de gheață
Te-ai gândit vreodată la modul în care alimentele au rămas reci în zilele dinainte de refrigerarea mecanică? Oamenii aveau în casele lor cutii de gheață care erau „alimentate” de blocuri de gheață. Și majoritatea oamenilor nu și-au recoltat propria gheață pentru cutiile de gheață. În schimb, l-au cumpărat de la alții. Fie direct de la tăietorii de gheață, fie de la un distribuitor de gheață care venea săptămânal prin cartier. Afaceri precum ambalarea cărnii și fabricarea berii au cumpărat și blocuri de gheață.
Cuietoarele de gheață au ieșit pe râuri, lacuri și iazuri înghețate cu apă puțin adâncă, care se mișcă lentă. Deoarece a format gheață solidă și limpede. Mai întâi ar fi folosit un plug tras de cai pentru a menține zona liberă de zăpadă, care a încălzit-o și a întârziat procesul de îngheț. Odată ce apa a fost suficient de înghețată, tăietorii de gheață însemnau mai întâi gheața – adesea în secțiuni de 2 picioare pe 6 picioare (60 pe 182 centimetri) lățime. Apoi o tăiau aproape cu un dispozitiv tras de cai. Au făcut tăieturile finale manual.
Blocurile de gheață au fost apoi plutite printr-un canal pretăiat într-un loc de unde puteau fi îndepărtate și livrate. Munca nu era lipsită de pericole. Uneori, tăietorii de gheață și/sau caii lor cădeau în apa înghețată în timpul procesului. Odată ce gheața a fost recoltată, oamenii de gheață au livrat-o clienților sau direct la fabrici. Gheața a fost recoltată în acest fel până în anii 1930, când refrigerarea mecanică a devenit norma.
Setter pin
Bowling-ul este unul dintre cele mai importante sporturi participative din America. Dar nimănui nu-i place să resete știfturile după ce au fost lovite de minge. La începutul anilor 1900, tineri au fost angajați pentru a se ocupa de această meserie. Un fost „pinboy” și-a amintit că a manevrat patru benzi pe schimb la o rată de plată de 10 cenți per joc la bowled. Treaba a decurs astfel: bowlerul își arunca prima minge. După ce lovea ace, pinboyul sărea în groapă, ștergea „lemnul mort” de pe bandă (stirele doborâte) și arunca mingea înapoi la bowler. După cea de-a doua aruncare a bowlerului, pinboy-ul aduna toate acei cât de repede putea, călca pe o „bară de ace” pentru a ridica mici țepi de metal care aliniau acei. Apoi le punea și, din nou, rotea mingea înapoi spre melon. După cum puteți ghici, munca a fost obositoare, prost plătită și ineficientă.
Gottfried „Fred” Schmidt a pus capăt în cele din urmă toată această muncă manuală. El a dezvăluit un Pinspotter automat pentru public la un turneu al Congresului american de bowling în 1946. Concepția sa a constat dintr-o pernă care oprește mingea de bowling. O ridicare a mingii, o măturare care mătura acei căzuți și un covor care transporta ace de pe alee. într-un lift, unde au fost duși la o masă și reperați pentru următorul cadru. Acesta este aproape mecanismul folosit astăzi. La începutul anilor 1950, Pinspotter-ul era bine stabilit. Iar instalatorii de pini erau învechiți.
Operator de linie de petrecere
În primele zile ale telefonului (începutul până la mijlocul secolului al XX-lea), accesul la această nouă tehnologie era mai frecvent în orașele mari și mai puțin în zonele îndepărtate. Când serviciul de telefonie a fost extins în zonele rurale, companiile de telefonie au folosit adesea linii de partid care puteau fi împărțite între până la 20 de case pentru a minimiza numărul de linii de care trebuiau să le înșire (și să le întrețină).
Liniile de petrecere au funcționat așa: fiecare gospodărie care făcea parte dintr-o anumită linie de petrecere avea propriul său număr de telefon și un sonerie unică asemănătoare codului Morse. Cum ar fi patru tonuri scurte sau un sonerie lungă, sonerie scurtă, sonerie lungă. Dacă te-ar suna mama ta, telefonul ar suna în casa tuturor celor care împart linia ta de petrecere. Dar ai ști că apelul a fost pentru tine pentru că ți-ai recunoaște „inelul”. În mod similar, ceilalți membri ai liniei de partid ar ști să ignore apelul pentru că nu le-a fost destinat.
În timp ce puteai apela singuri membrii liniei tale de partid, orice apel pe care ai vrut să le faci către persoane care nu se aflau pe linia ta de grup trebuia să treacă printr-un operator de centrală. Care să-ți conecteze apelul. Dar, odată cu apariția tehnologiei avansate de telefonie, a devenit la fel de simplu să stabiliți linii cu o singură persoană ca și linii de petrecere. Cu tehnologia computerelor de astăzi și software-ul de recunoaștere a vocii, rareori este nevoie ca un om să opereze un tablou de distribuție. Cu toate acestea, locurile de muncă încă există la spitale și unele corporații mari.
