Omul absurd în viziunea lui Kierkegaard: Omul estetic

Omul absurd în viziunea lui Kierkegaard este cel care trăiește doar pentru prezent.

Filosofia vieții este cea care deschide drumul către existențialism. Filosofia lui Kierkegaard și a lui Nietzsche, prin demersul acestora de a prezenta particularul. În filosofia lui Kierkegaard întâlnim predilecția raportării la existența individuală. În lucrarea Sau-Sau (1843), descrie trei stadii ale existenței omului: stadiul estetic, stadiul etic și stadiul religios.

Primul este prezentat prin intermediul lui Don Juan, când omul vrea să savureze plăcerile vieții, nu se alege pe sine. Coordonatele existenței sale se regăsesc pe axa fericire-nefericire. Încercând prin diferite mijloace să obțină plăcerea. Stadiul etic, care survine din disperarea estetului, îi dă posibilitatea de a se alege pe sine, fiind conștient de liberul arbitru[1].

Astfel tinde să atingă absolutul, pe el însuși putând să se aleagă în mod absolut. Stadiul religios, moment în care omul se consideră păcătos și înțelege că salvarea sa este posibilă prin intermediul lui Dumnezeu. În același an apare și lucrarea Teamă și cutremurare, credința este prezentată drept o pasiune absurdă. Cel care i se dăruiește se ridică deasupra eticului, depășește comunitatea, credința individualizează, omul este singur în fața absolutului. [2]

Kierkegaard numește mântuire ceea ce pentru Camus reprezintă sinucidere spirituală: „în eșecul său credinciosul își află triumful.” Acesta numește Dumnezeu ceea ce ce se află în afara rațiunii, de altfel existențialiștii fac din paradox un zeu, iraționalul devine o evadare în transcendent. Pentru Camus este o sinucidere filosofică[3]

Pentru Nietzsche idealul său este Supraomul care deosebește fundamental de ceilalți prin voința de putere, propune o nouă morală, totul este raportat la condiția omului. Realitatea poate fi explicată prin intermediul artei,  nihilismul său axiologic este compensat cu o soluție estetică a existenței, împlinirea (salvarea) este accesibilă prin intermediul artei. În ipostaza de creator este posibilă punerea în scenă suferinței proprii, suferință de sorginte estetică.[4]

Omul absurd în viziunea lui Albert Camus

Conceptul kierkegaardian, om estetic, pentru Albert Camus se va numi om absurd, pe care-l exemplifică, preluându-l de la filosoful danez, tot prin intermediul lui Don Juan, acesta descrie donjuanismul drept o lipsă de măsură.  Urmând exemplul oferit de Kierkegaard, Camus numește trei stări ale existenței umane, pe lângă omul absurd identifică: omul cotidian și omul mistic.

Cei din urmă se delimitează de primul prin faptul că ei au un scop pentru existența lor. Prin urmare, fie nu au timpul necesar să se gândească la moarte fie vor avea mereu o explicație-pansament, pe care să o folosească pentru toate fisurile ce i-ar putea trimite către disperarea omului absurd. Ca în cazul personajului din romanul Ciuma, preotul iezuit Paneloux, care-și va accepta moartea fără nicio obiecție, fără cel mai mic efort de a-și ușura suferințele sfârșitului. Lipsa milosteniei cerești, față de chinurile unui copil, se datorează lipsei sale de har.

Evenimentul care, pentru tatăl copilului, Othon, rămâne ceva incomprehensibil, pentru preot va fi o revelare a puterii divine față de propria creație.[5] Plăcerea lui Don Juan nu are nicio finalitate, aceasta se consumă strict în clipa când se produce, singura lui realitate este de fapt moartea.

Seducătorul nu va cunoaște nicio schimbare, condiția sa fiind una de a seduce și atât: ,,el transpune în act, spune Camus, o etică a cantității, spre deosebire de sfînt, care tinde către calitate.

Eroul literaturii absurde

Don Juan există hic et hunc, viața lui reprezintă singura alternativă. Se situează în afara cotidianului și a trăirii religioase. Omul absurd nu are niciun orizont de așteptare, de aceea nu se poate raporta la niciun plan, cotidian sau religios. Existența lui este prăpăstioasă, viața lui se compune din paradoxuri continue:

„Omul absurd nu crede în sensul profund al lucrurilor […] Timpul înaintează odată cu el. Omul absurd nu se desparte niciodată de timp. Don Juan nu se gândește să <<colecționeze>> femei.El epuizează un număr cât mai mare și, odată cu ele, șansele sale de viață […] el refuză regretul, ca pe o altă formă a speranței.”[6]

Pentru eroul literaturii absurde lipsa de măsură nu reprezintă o excepție, așa cum se întâmplă  în cazul eroului tragic, pentru care un moment excepțional este o deturnare, nu-l definește. Oedip comite hybris,dar condiția sa nu este de nebunie, de mândrie nemăsurată. Va fi pedepsit pentru acest fapt, disperarea acestuia nu se naște din grozăvia pedepsei, se naște din sentimentul cumplit de vinovăție pe care-l resimte.

Greșind, nu acționează în deplină cunoștință de cauză, implicit existența sa nu se va raporta niciodată la timp, pentru că el știe că există ceva dincolo de moarte, are convingerea că omul va da mereu socoteală zeilor, fapt pentru care va exista mereu o măsură a faptelor, care, pentru el, este firescul lucrurilor de aceea pentru Oedip există o salvare. Pentru Oedip dincolo de moarte se află divinitatea, care-l și absolvă până la urmă.

Până acum a fost prezentat absurdul ca realitate, orice om se poate întâlni cu el. Din punct de vedere filosofic știm că are la bază un raționament antirațional, fiind o temă de gândire existențialistă, acestea stând la baza definirii conceptului de om absurd, despre care trebuie să reținem că lipsirea sa de nemurire are două mari consecințe: libertatea totală și, cea mai importantă, faptul că este un „condamnat la moarte”. El nu poate face nimic cu libertatea propriu-zis.

Conceptul de absurd

Absurdul constă în principal în perplexitatea omului față de propria existență, sau față de existența în sine. Nu putem vorbi propriu-zis despre o literatură a absurdului, putem vorbi mai degrabă despre o sensibilitate absurdă, de un sentiment al absurdului, univers al absurdului, dar nu există autori autoproclamați absurzi, nicio școală absurdă.

Albert Camus și Jean-Paul Sartre creează contexte în care personajele sunt puse în situații-limită. Situații în care nu le poate fi de folos rațiunea. Așa cum am văzut ce se întâmplă în romanul Ciuma, diferența dintre tatăl îndurerat și preot este că cel din urmă găsește salvarea în irațional, absurditatea chinului unui copil nu-i demontează convingerile religioase, le întărește. Tatăl în schimb este mort sufletește, nimic nu-i poate alunga convingerea că este condamnat să trăiască și să moară într-o lume nedreaptă.Evenimentul tragic îi confirmă inutilitatea vieții. Omul trebuie să se revolte în fața acestor nedreptăți, trebuie să învețe să trăiască astfel.

„absurdul nu poate exista în afara unei minți omenești. Astfel, absurdul sfârșește, ca orice lucru, odată cu moartea.”[7] Chiar dacă sinuciderea poate lua forma unei soluții, dar este lipsit de sens un act dacă aduce sfârșitul: „e o soluție care, fugind de conștiința absurdului elimină însăși conștiința”[8].

Note de subsol

  • [1]Sartre după mai bine de un secol numește condamnare la libertate a omului– unicul responsabil de faptele sale;
  • [2]Ferdinand Fellmann, Søren Kierkegaard, Istoria filosofiei în secolul al XIX- lea, trad. Emil Bădici, All,  vol. I, București, 2000, pp. 133-135;
  • [3]     Kierkegaard citat în Nicolae Balotă,op.cit., p. 29;
  • [4]Ferdinand Fellmann, Nietzsche în op. Cit. pp. 261-274;
  • [5]„- […] E revoltător pentru că asta întrece puterile noastre. Dar poate  că trebuie să iubim ceea ce nu putem să înțelegem.
  • – Nu, părinte, zise el. Am altă părere despre iubire. Și voi refuza până la moarte să iubesc această creațiune în care copiii sunt torturați. […]
  • – A! doctore, făcu el cu tristețe, acum am înțeles ce înseamnă harul […]  Eu nu-l am, știu.”  în Albert Camus, Ciuma, trad.  Eta Wexler și Marin Preda, Polirom, Iași, 2018, p. 209;
  • [6]Donjuanismul în Albert Camus în op. cit., p. 172;
  • [7]Albert Camus în op. cit., pp. 153-154;
  • [8]Idem, p. 29;