José Saramago (1922 – 2010) a fost un scriitor portughez, distins cu Premiul Nobel pentru Literatură. Ajuns în atenția publicului larg pentru romanul său „Eseu despre orbire” („Eseu asupra Orbirii sau Orașul Orbilor”) Acțiunea romanului fiind asimilată cu perioada grea a ultimelor luni. Opera scriitorului este importantă prin modul unic în care analizează greșelile societății. Oferă premise de tip science fiction, fără a oferi detalii cu privire la scenariul desprins parcă din Star Trek.

Reclamă

Are un mod unic de-a prezenta omul în situații-limită. Oferă un nou erou tragic. Un om care nu poate lupta cu existența absurdă. Analiza psihologică aduce puțin cu Dostoievski, modul sublim în care romanul „Crimă și pedeapsă” devine și povestea ta. E aproape de un nou existențialism cu un om blazat care trebuie pus în situații de criză pentru a schimba ceva esențial în comportamentul său.

Reclamă

Stilul său de-a scrie a fost comparat foarte mult cu cel al lui Kafka. În general critica nu s-a sfiit să-l compare cu mulți din clasicii literaturii universale. Amintește de mulți dar nu seamănă cu niciunul.

„Relaxat, dezarmant de direct, care dovedește un interes pentru viața cotidiană, caracterizat de respect pentru viață și plin de spirit critic. Proza sa nu este străină de speculații filosofice și psihologice, dar are și o doză de înțelepciune populară nepretențioasă.” John Updike

José Saramago

José Saramago: Cum să scrii despre ,,incredibila poveste a doi bărbați duplicați”?

Cu miza ca, pentru fiecare roman al tău, să nu faci decât ,,un gen literar”, și, mai degrabă, ,,un spațiu literar, ca o mare umplută cu multe rânduri. Romanul primește frânturi ale științei, filosofiei, poeziei, le conține pe toate; nu înseamnă pur și simplu să spui o poveste”. Respectând firul acestor ,,legi” romanul scris de Saramago prezintă o lume ,,rotundă”. Lumea aceasta va debuta cu un om surprins de asemănarea dintre el și un actor, și se va încheia în aceeași notă. Așa cum Joanne Rowling speculează dorința omului: ca viața să ia o turnură neașteptată peste noapte.

José Saramago a speculat aceeași idee, oferind reversul medaliei. Altul devine o alteritate, tot ce este diferit devine un blestem. Cu mintea contaminată de ,,Ion”, circularitatea romanului nu surprinde și poeticitatea fiecărei pagini în parte amintește iubitorului de literatură română de Blecher. Iubitorul de literatura scrisă de femei își va aminti probabil de elfriede jelinek sau Hortensia Papadat-Bengescu, Viriginia Woolf.

Este surprinzător tăierea firului în patru, la care, spre deosebire de Holban, asistă mereu ,,bunul simț”, orchestratorul tuturor faptelor verosimile, de parcă ,,fabulosul” intră în atribuțiile personajului principal. Cu atât mai plăcută ideea, când se pune mereu problema lipsei de credibilitate, a situației omului duplicat sau a acțiunilor. Incredibila întâmplare este denunțată cu fiecare joc propus de Tertuliano sau António Claro. Vocea bunului simț sună cumva ca un Aristotel supărat sau ca o Academie Franceză din perioada Clasicismului.

Finalul amintește de ,,Noaptea de Sânziene”, moartea celor doi pseudo-logodnici are loc din cauze cu mult îndepărtate de cotidian. Un sfârșit  prin care se împlinește un cuvânt magic. Moartea este elementul care aduce ordinea ontologică, care, paradoxal, nedreptățește pe Maria da Paz. Femeia cu suflet nobil. Un suflet prea bun pentru lumea în care poate exista cineva ca António Claro sau Tertuliano Máximo Afonso. Doi bărbați care contrastează cu imaginea femeii al cărei ethos amintește de condiția eroului tragic. Vina lui Tertuliano, de-a nu trăi cu pathos, lipsa de ,,pasiune”, tradusă ca adormire înnăscută. Va culmina cu gestul uriaș de lașitate, care-l va transforma în călăul logodnicei sale.

Omul este născut să-și lungească existența în dezinteres pe cât de mult posibil (?)

Punctul în care ne prinde în mrejele sale José Saramago, motorul care aprinde pathosul cititorului, este lipsa pathosului personajului său, aici este vraja, pharmakonul textului. Omul este născut să-și lungească existența în dezinteres pe cât de mult posibil (?) Din care excepționalul (o ceartă cu încălcarea legilor naturii care îl pune în funcțiune: un duplicat, un virus, violența cu lipsa de măsură- un război) îl poate smulge, dar cum nu îi este un dat, acest climax se poate să-i lipsească toată viața.

Dar ce se întâmplă când omul este imunizat? Când excepționalul nu îl mai poate trezi? Când lipsa de măsură devine regulă? Tertuliano cu siguranță se va conforma, va înțelege cum va evolua existența sa după primirea apelului. Nu vom afla dacă își va găsi sfârșitul, asemeni lui António Claro, trezit de un apel din ,,liniștea ontologică”.

Dacă va pune condițiile întâlnirilor, dacă va dori iubita celuilalt, dacă va aduce cu sine un pistol descărcat, dacă va muri în hainele unui străin, conducând mașina altuia etc. Pentru fiecare în parte orgoliul, hybrisul, le va aduce pedeapsa de a muri, de a trăi, într-o lume care îi ține la marginea existenței. Temeiul filosofic, temeiul științific, temeiul psihologic, nu știu până la urmă care este flagelul acestor două personaje.