Filosofia vieții este cea care deschide drumul către fenomenologie, către privirea omului Eseului asupra datelor imediate ale conștiinței, care este făcut public în anul 1889. Bergson la începutul eseului anunță că stările de conștiință sunt intensități, nu mărimi. Numește realitatea interioară durată modul prin care putem să ajungem la eul nostru fundamental, aceasta este cea care ne locuiește iar atenția noastră este centrul care observă mai mult în afară, adică în spațiu. Bergson aduce în antiteză simultaneitatea spațială cu  succesiunea temporală.

Reclamă

Intuiția este cea care ne permite să ajungem la eul fundamental. Intuiția se află între instinct și simțul artistic, este cea care ne oferă concretul, pentru că prin intermediul ei puteam ajunge la cunoaștere. [4]  Minunea și groaza ne însoțesc, depinde de noi spre ce dorim să ne îndreptăm ființa, privind natura omului găsim animalul gata oricând să devoreze sau rațiunea care ne oferă discernământ. Decizia noastră imprimă sensul şi direcţia vieţii noastre şi, uneori, al celorlalţi. Sartre spune asta la numai un an după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în conferința publică L’ existentialisme est un humanisme.

Cruzimea paradoxală a umanității este confirmată cu vârf și îndesat de războaiele duse de om împotriva sa, un Raskolnikov asurzit de urletul grandomaniei.  Existențialismul oferă perspectiva realistă asupra identității umane, viața este abordată în mod subiectiv, premisă filosofică oferită de doctrina unei filosofii prezentă pe scena ideilor încă de la începutul secolului al XIX – lea. Filosofia existențialistă- de unde se dezvoltă existențialismul, își are începutul în filosofia lui Kierkegaard și a lui Nietzsche, prin demersul acestora de a merge direct la om, la subiectiv, au o abordare subiectivistă.

Kierkegaard primul pas spre filosofia vieții

Filosofia vieții.  În cazul lui Kierkegaard întâlnim predilecția de a se raporta la existența individuală, analizează modurile de existență ale omului. În lucrarea sa „Sau-Sau” (1843), numește și descrie trei stadii ale existenței omului: stadiul estetic, stadiul etic și stadiul religios. Primul este identificat cu Don Juan, când omul vrea să savureze plăcerile vieții, nu se alege pe sine, coordonatele pe care își fundamentează existența sunt fericirea și nefericirea, încercând prin diferite mijloace să acceadă la cea dintâi.

Stadiul etic, care survine din disperarea estetului, și care îi dă posibilitatea de a se alege pe sine, fiind conștient de liberul arbitru[1],  astfel tinde să atingă absolutul, pe el însuși putând să se aleagă în mod absolut. Ultimul stadiu, cel religios este momentul în care omul se consideră păcătos și înțelege că salvarea sa este posibilă prin intermediul lui Dumnezeu.

În același an apare și lucrarea Teamă și cutremurare în care credința este prezentată drept o pasiune absurdă, căreia cel care i se dăruiește se ridică deasupra eticului, depășește comunitatea, credința individualizează, omul este singur în fața absolutului. [2]

Nietzsche și începuturile în filosofia vieții

Filosofia vieții.  Pentru Nietzsche idealul său este un alt om, supraomul pe care-l glorifică, cel care se deosebește fundamental de gloată prin voința de putere. Astfel de aici se pornește tradiția filosofiei existențiale, prin care viața este privită sub semnul subiectivității, omul este cel prin care este privită realitatea. Prin el se face desprinderea de rațiune, aduce o nouă metafizică: metafizica artistului. Realitatea poate fi explicată prin intermediul artei, acesta găsește  cauză estetică a existenței, mântuirea poate fi posibilă prin artă deoarece doar în ipostaza de creator este posibilă punerea în scenă a propriei suferințe, suferință de sorginte estetică.[3]

Husserl și filosofia vieții

Husserl la început critică demersul de cunoaștere al omului prin intermediul psihologiei, care constă într-o privire a vieții prin filtrul rațional, un set artificial de reguli, dorește să întemeieze filosofia științific, să nu mai fie un background pentru alte discipline, iar asta se poate face prin trecerea la o analiză riguroasă, fără să pornească de la ceva apriori, vrea să fundamenteze filozofia ca o știință riguroasă.

Filosofia vieții.  Considerând că rațiunea umană poate fi explicată prin Teoria Cunoașterii și Logică, pentru că ele caută principiile universale ale cunoașterii, Husserl caută o descriere ateoretică a realităţii, o analiză pur descriptivă: o fenomenologie. Acesta pornind de la modelul lui Franz Brentano[5] ajunge să afirme că nu există o stare neutră a conștiinței, aceasta fiind mereu îndreptată spre ceva, fenomen pe care filosoful îl numește intenționalitate, pe lângă acest termen aduce alți doi termeni care formează un tot, definește relația dintre noema (obiect al gândirii) şi noesis (act al conştiinţei).

Noema nu reprezintă obiectul în sine, acesta fiind rezultatul mai multor noesis. Acesta pentru face diferențierea între realitatea obiectivă și cea subiectivă pornește de la explicația lui Galilei. Care numește lume obiectivă tot ce se supune legilor matematicii și lume subiectivă ceea ce poate fi perceptibil omului, unde încadrează gustul, mirosul, culorile ș.a.m.d. Acestea nedepinzând de ce se poate numi lume autentică. Depind de modul în care o percepem noi, oamenii.

Acesta are tot doi poli, primul este lumea noastră a vieții care are o tipologie și egoul transcedental. Omul trăiește într-un prezent care reprezintă o axă între retenție. Trecutul apropiat care este reținut în prezent și protenție (ce urmează să se întâmple). Omul este sinele care poate să perceapă, Husserl oferă o haină prea strâmtă pentru ființa omului, totuși, pentru că optează pentru o rigurozitate excesivă cu care încearcă să pună totul în sfera coeficientului, al semnului.

Camil Petrescu

Filosofia vieții.  Camil Petrescu deși este dedicat filosofiei, refuză propunerea profesorului său P.P. Negulescu de a urma calea filosofiei, pe care o amână pentru o vârstă considerată de el mai potrivită. Acesta își expune viziunea filosofică în Doctrina substanței sub semnul indeterminării. Respinge raționalismul kantian, consideră că poate ajunge sau gravita cel puțin în jurul adevărului. Prin intermediul unui ultra empirism, acesta opune apriorismului kantian intuiția substanțializată. Pentru că încearcă descoperirea realității prin discursivitate, iar asta nu este suficient pentru a ajunge la concret.

Filosofia vieții.  Găsește că Descartes îl aduce pe inadecvatul cogito, căruia i se supun Kant, Hegel, Husserl și Bergson, care nici un moment nu realizează tocmai ceea ce își propune inițial să deducă: existența realității necesar exterioare[6]. Toți gravitează în jurul concretului dar nu îi pot ajunge esența. Pierd contactul cu lumea exterioară și fie o recreează în interiorul rațiunii, fie în interiorul eului absolut, amândouă transcendentale. Hegel nu reușește decât să creeze o poartă prin panlogismul său o poartă spre intuiția esențială. Prin ea se creează o filosofie a materialismului dialectic. În secolul al XIX- lea avem de-a face cu o intuiție a concretului, din ultimele filosofii[7], Bergson și Husserl, concretul este o temă fundamentală. Fenomenologia este un sistem filosofic peste care niciun alt sistem viitor nu va putea trece.[8]

Bergson și Camil Petrescu

Filosofia vieții. La Bergson, Camil Petrescu găsește un haos în expunerea lui pentru că face confuzia între dialectic și concret. Îl contestă pe Bergson. Dar nu oferă o explicație care să elucideze de ce este imposibilă relația dintre Subiect și Obiect. Examenul cunoașterii este încă precar. Intuiția duratei pure ar putea fi intuiția pe care spiritul o are despre propria lui existență. Bergson că această contribuție ar fi prea  puțin pentru cât s-a angajat intuiționismul său. Mai ales că ar rămâne întreaga problemă a acestui spirit. […] Concret ca generalitate e însă, la Bergson, durata însăși, generalizată.[9]

Husserl este superior pentru că are o intuiție a gândirii concrete. El opune conștiința biologicului și lasă psihologicul pentru fenomenologia pură. Acesta face diferențierea între procesul gândirii (noetic) și obiectul gândirii (noematic).[10]  Intuiționismul husserlian, față de cel bergsonian, spune Camil Petrescu, este o anume elucidare a cunoașterii în domeniul esențelor.

Husserl trece peste dificultățile percepției și peste inadecvarea la durată, dar, bineînțeles, sistemul acestuia are limite, pe care „filosoful român”. Denunță, și în cazul acesta este pierdut  concretul pentru că nu se depășește limita idealității.[11] Husserl conduce spre o fenomenologie pură, generală, Camil Petrescu vine în completarea intuiției bergsoniene și fenomenologia husserliană pentru a aduce substanța în schimbul intuițiilor esențializate care nu oferă concretul.[12]

Note de subsol

[1]  Ne pune în lumină ce Sartre după mai bine de un secol numește condamnare la libertate a omului- unicul responsabil de faptele sale și în anumite împrejurări de parcursul vieții altor oameni vezi în L’existentialisme est un humanisme (1946);

[2] Ferdinand Fellmann, Søren Kierkegaard, Istoria filosofiei în secolul al XIX- lea, All, trad. Emil Bădici, vol I, București,  2000, pp. 133-135;

[3] Ferdinand Fellmann, 2000, Nietzsche în op. Cit. pp. 261-274;

[4] Anton Adămuț, Bergson, revoluția incompletă, [Și] filosofia lui Camil Petrescu, Editura Timpul, Iași, 2008, pp.73-79;

[5] Fenomenele psihice au particularitatea de a reprezenta conștiința a ceva;

[6] Camil Petrescu, Eul în fața existenței, în Doctrina substanței (I), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p.89;

[7] Până la Camil Petrescu;

[8]Ibidem, p. 86;

[9] Ibidem, pp. 81-83;

[10] Ibidem, pp. 83-85;

[11] Ibidem, pp. 86;

[12] Anton Adămuț, Esența metodei substanțialiste: reintegrarea esențelor în concret (despre capacitatea de a vedea sensibil) în op. Cit., pp. 143;