Iubirea ideală în teatrul lui Camil Petrescu

Iubirea ideală în teatrul lui Camil Petrescu. Amândoi purtând în sine iubirea față de cărți (marele neajuns al acestora), singurii tineri prinși în jocul celor maturi, neînțeleși, argumentul suprem al vieții împotriva lor va fi lipsa de tact, datorată necultivării naturii lor umane și mai ales a vârstei pe care o au. Aduși sub aceeași cupolă de Sinești, acesta refuzându-le autoritatea, ia totul ca pe un simplu joc.

Reclamă

„Maria (caută mereu și nu găsește nici un sprijin gîndului): Așa cum te știu, nu pricep cum de n-ai încercat să ucizi?/ Sinești (mereu liniștit și sigur, discutînd parcă un caz străin): Vezi că mă cunoști prost?… De ce să ucid?… Să lipsesc țara de un viitor moralist? Să pierd un subiect și cu tine, două, de filozofie? Nu, nu mă cunoști… Nu știi ce puternic este sentimentul superiorității cînd știi lucruri pe care cei interesați cred că nu le știi… Firește și această satisfacție se plătește… Vezi că moralistul n-a uitat seara de atunci… Dovadă, campania de azi… Are memorie bună…”[1]

Reclamă

Viața pentru fiecare în parte s-a grăbit, Maria se căsătorește de la o vârstă la care încă mai dorește să viseze, o cititoare pasionată, mereu dorind o iubire mai mare decât îi poate oferi realitate. Astfel, prinși în ițele idealizării nu se vor putea afirma în fața unui Șerban Saru-Sinești, care este de o masivă încredere, nu vor reuși să delimiteze orizontul propriilor așteptări, purtând în sine mereu năzuințe lipsite de pragmatism, realitatea lor se va fonda pe mici împliniri sau țeluri fanteziste, experiențele care trebuie să-i formeze se reduc la lectură. Maturitatea lor va consta în dedicarea absolută, a ei pentru iubire și a lui pentru ideal.

Maria o luptătoare pentru iubire

Profilul Mariei este bine conturat prin ce aflăm de la Roxana și Șerban Saru-Sinești. În actul II, scena I, aflăm de la Roxana despre interesul acesteia pentru cărți și lipsa de implicare în lumea efectivă:

„Roxana (se așază pe scaun, își toarnă un păhăruț de lichior): Ai să ajungi de poveste cu nervii ăștia ai tăi… Toată lumea te crede nevropată… (Gustă de pe masă fursecuri.) Bine e dragă să fie cineva egoistă ca tine… Toți nu mai știu ce să facă, numai să-ți intre în voie. Vai de bărbatu-tău! (Surîde cu tîlc.) Sînt ani de cînd nu-i mai permiți să intre în camera ta. Dar așa-i trebuie dacă s-a însurat cu o bibliotecă și cu un pian!”[2]

Există o lume legată de Maria, o realitate pe care o poate anula, există o lume ce poate fi sacrificată, dorința de-a se sinucide este anulată sub convingerea că poate să găsească o împlinire în iubire. Această legătură iar oferi o perspectivă asupra vieții, unica perspectivă, cu un trecut în care își cunoaște realitatea de-a nu fi ce-și dorește, nu va aștepta nimic în plus de la existență.

În scena a II- a, soțul acesteia ne oferă realitatea în care ar trebuie să se angreneze: „Tu crezi că te poți închide în camera ta zi și noapte, că poți refuza masa și poți plînge pînă-n zori. Cînd ai doi copii?… Cînd ai un soț? Cînd e o lume în jurul tău, atît de legată de tine?… Nu-ți dai seama ce greu o jignești?…”[3]

Maria renunță la Șerban Saru-Sinești pentru un om

Nu se sinucide pentru că  nașterea ei reprezintă argumentul suprem al vieții. Existența sa este fondată pe inerția nașterii, în care dorește o cultivare a iubirii, alegerea ei nu rezonează cu năzuințele lui Gelu Ruscanu, orice a fost în trecut nu poate fi reabilitat, pentru el totul trebuie să fie făcut sub imperiul resorturilor interioare. Marea deosebire dintre ea și Gelu este că Maria renunță la Șerban Saru-Sinești pentru un om, iubitul ei renunță la toți oamenii din jurul său pentru idei, motiv pentru care ceilalți nu-l pot înțelege.

O singură clipă de îndoială asupra convingerilor sale este o despărțire definitivă, de aceea Maria Sinești nu mai poate fi iubită, neliniștea ei trebuie să se ridice la nivelul așteptărilor lui Gelu, ea fiind singura afectată de acesta, singurul om al cărui parcurs este afectat. În final ea va renunța la lumea pe care și-a construit-o din cărți și alege să acționeze, se va întoarce la Gelu pentru a începe alături de el viața pe care o dorea.

„Maria (revoltată, cu o frenezie care vine din toată ființa ei de femeie): Nu vorbi de fericire… Tu nu poți să fii fericit între cărțile astea cu care te-ai intoxicat… Nu mai merge așa… (Începe să închidă la întâmplare cărțile și dosarele de pe masă, împingându-le în lături.)/ Gelu: M-au intoxicat? Mi-au arătat, poate, numai perspective pe care nu le mai pot anula.”

Marea nemulțumire a iubitorului de idei față de lume

Marea nemulțumire a iubitorului de idei față de lume este că toți se lasă ghidați de o înțelepciune practică, argumentul mătușii lui împotriva faptului de-aș fi cultivat înțelepciunea din cărți nu-l doboară: „Irena (iritată): Fleacuri… fraze de prin cărțile cu care ți-ai umplut capul…”  Pentru el este un neajuns al lumii de-a fi prinsă doar în efectivitate.

„ […] De ce înțelepciunea celorlalți practică și cinică e singura atotștiutoare? Da… eu am crezut și cred în cărți, mai mult decît în practica dumneavoastră.”[4]

Singura salvare a lumii o găsește în cărți, nimic nu-l mai poate împinge spre interacțiunea cu oamenii, realitatea este cea care trebuie să se ridice la nivelul virtualității lumii pe care o creează cu ajutorul lecturii.

Suicidul este un act cultivat

Suicidul este un act cultivat, care va apărea în piesa de teatru ca o unică alternativă. Se va sinucide asemeni tatălui său cu un revolver adus de fosta lui iubită, suicidul este aproape un laitmotiv, după scena a III- a din tabloul VIII află că pianistul Lipovici s-a sinucis împreună cu familia, Maria vine cu revolverul și îi spune că a vrut să se sinucidă, toate rememorarea relației lor are o concluzie pusă sub semnul fatalității, iubirea nu a reușit să-i îndrepte pașii spre moarte.

În viziunea acestuia viața trebuie să cuprindă formele întregi, oamenii trebuie să se dăruiască în totalitate, el trebuie să simtă mereu nevoia de a se afirma. Confirmarea indispensabilității lucrurilor este care îl poate convinge să se sacrifice. Desigur natura personajului va fi cea a unui inadaptat, al unui idealist care poate fi lesne strivit de realitatea mereu aflată în mișcare. El rămâne fără perspectivă, este omul momentului, mecanismul gândirii sale vine din conștiința care nu mai este una limpede precum cristalul.

„(…) să mă întâlnesc… la capătul pământului sau dincolo, cu mine însumi, sau mai exact, cu cel care a plecat o dată cu mine însumi, sau mai exact cu cel care a plecat o dată cu mine și îl credeam pierdut pe drum… Ei, dacă  s-ar întâmpla să mă întîlnesc cu acest uitat alter ego pornit spre toate răfuielile, mă întreb ce i-aș putea spune… Sau i-aș explica prea multe… Da, în atotputernicia lui Dumnezeu nu am crezut… (…) Memoria părinților nu mi-am cinstit-o… Am dorit femeia aproapelui și am mințit… am mințit mult… am silit și pe alții la minciună… Cuvântul dat mi l-am călcat… (…) Iertarea nu am știut ce este (…)  Dar cine îmi poate pretinde umilința de a cere iertare? Tu știi cît de limpede a fost conștiința mea… Totul era atît de limpede, de cristal, în trecut…”[5]

Omul valorează în funcție de fidelitatea față de propria persoană

Conștiința întinată îi anulează libertatea, omul valorează în funcție de fidelitatea față de propria persoană. Dovada este de-a nu se chinui prin mustrări de conștiință. Acest moment al unei lucidități acute, este momentul adevăratei treziri. Acum reușește, ieșit din tabloul idealizat al tatălui. Ajunge într-o realitate în care nu mai este un succesor al unui om exponent. Chipul pe care se citeau doar cele mai înalte aspirații devine un argument al fatalității existenței.  Adevărul pe care îl cultivă este cel care îi va fi fatal, nu face față vieții. Deși el preferă să pătrundă în lumea pe care o contestă cu înverșunare nu are datele necesare de-a o schimba. Privește totul în alb și în negru, face distincții între bine și rău.

„Lumea asta din care îți tragi hrana este atât de abjectă, încât nu te acceptă și nu te tolerează decît cu prețul complicității… A te izola este întotdeauna a fi sperjur prin tăcere…”[6]

Demersul său de-a împlini dreptatea este argumentat de o moștenire a unor atribute care să-l aprobe. Care să le confirme celorlalți că el este cel care trebuie să facă puțină dreptate în lume.[7] Tatăl este pilonul care a fost falsificat, pus în fața unei realități care-i stă cu totul împotrivă, chinul pe care-l presupune existența nu-și are rostul. Pentru că toți îi prezintă existența ca un noian nesfârșit de suferințe a căror necesitate se pierde sub semnul inutilității. Marele lor argument fiind natura pernicioasă a omului, un dat care le depășește voința.

Inadaptabilitatea unui intelectual

Într-un absolutism al determinării pe care și-l impune nu se poate mulțumi cu metehnele inerente omului. Neacceptarea celorlalți este în ultimă fază neacceptarea propriei persoane, în care este înscrisă nereușita. Aflând că tatăl său nu este omul superior despre care credea că a reușit să rămână neîntinat, din contră fusese vicios, dorise cu înverșunare să se lege de lumea, pe care el o dorește schimbată. Oricât de mult ar încerca să vadă în totul germenele binelui, oamenii din jurul său  îi amintesc de precaritatea binelui. El dorește să aduc dreptatea într-o mare de minciună și compromisuri, nu pretinde celorlalți decât să îl înțeleagă, nu le cere o schimbare majoră, cere libertatea de a ordona el lucrurile.

Compromisul pe care îl face îi anulează întreaga natură de justițiar, având convingerea că acum, după ce trece de relația cu Maria Sinești, este altul, că tot ce a fost în trecutul său, renăscut nicio greșeală din urmă nu îl mai poate defini. Ce îl doboară este conștientizarea repetării concesiilor, știe că neputința sa de a decide este o dovadă a lipsei puterii de aș duce la bun sfârșit demersul.

„Gelu: […] Mi-a murit credința în mine însumi… Cînd m-ai înșelat rîndul trecut a fost o lovitură în plin… M-a clătinat pînă la pămînt, dar am suportat-o. Aveam rădăcini adînci… Eram altul… (…) era în mine jarul unui foc mistuitor.  […] Am respirat adînc sufletul tînăr al zorilor și am înțeles că totul e trecător în iubire… că mă cheamă o viață nouă… altă viață… un ideal care nu te înșală ca o simplă pereche de buze… Și în dimineața aceea n-am venit să cerșesc iubirea… căci mă simțeam un pisc rece de piatră… Azi unde aș mai putea găsi sprijin și refugiu dacă iubirea ta mi-ar da o nouă lovitură?… Evident, fără voia ta… Azi nu sînt decît o biată epavă… toate resorturile sînt rupte în mine…”[8]

Maria și Gelu

Idealul este singurul care merită sacrificiul și tot el este cel care se strânge-n irealitate și-l absoarbe și pe Gelu Ruscanu în ea. Iubirea, chiar transpusă mai departe de sfera organicității, păstrează empatia, ar trebui să-i amintească și împlinească nevoia de-a reuși, în ea se găsește îndemnul acceptării, dar Gelu, inadaptat, nu poate să înglobeze gândirii sale esența acesteia.

Maria și Gelu sunt aduși aproape de predilecția pentru izolare, amândurora le lipsește coasta care să-i angreneze în realitate. Mecanismele gândirii lor sunt cele care îi vor îndepărta de oameni. Sinești îi reproșează Mariei că  mintea ei i-a fost mereu potrivnică lui, îi reproșează imaturitatea și mai ales dualitatea ei, pe care în timp a reușit să o exploateze. Iubirea rămâne o simplă ipoteză.

„Tu n-ai să fii alta Maria… Ca și mintea, ți-e sîngele veșnic fierbinte. (Își mușcă buza.) Cred că tot mintea îți înfierbântă și sîngele… Ah, prin tăria sîngelui tău vreau să ajung la mintea asta, care mă exasperează, fiindcă îmi scapă mereu…”[9]  Discursul lui Sinești va fi trunchiat de Maria, la sfârșitul piesei de teatru multe din trăsăturile pe care ceilalți le condamnă firii sale, vor deveni reproșurile pe care le aduce lui Gelu: „Ah, mintea asta drăcească mi-a fost necontenit dușmană…”[10] și cărțile în care Gelu crede că este adevărul, sunt ponegrite de Maria înainte de suicid.[11]

Acum fiecare alege diferit, Maria alege să se supună legilor contingentului, știe că nimic nu poate să fie controlat în totalitate. Singurul lucru pe care-l poate face este să găsească mereu alte resorturi, doar așa își percepe viața, nu se întreabă care este menirea sa, nu mai caută confirmări, caută un om. Privește spre amândoi ca la doi oameni ce se pot iubi, supuși greșelii și revenirilor pătimașe.

Gelu are inteligența de-a nu se angrena în jocul nesfârșit de nereușite

Gelu are inteligența de-a nu se angrena în jocul nesfârșit de nereușite, intuiește parcursul anevoios pe care ar trebui să îl aibă, prin intuiție ajunge la natura deciziei tatălui său. Conștient de implacabilitatea propriilor decizii, mereu atent la cum este influențat de toată informația venită din exterior, convins și împăcat cu gândul că lumea nu se încadrează în unei perfecțiuni matematice.

Viața este un experiment, iar Gelu refuză să folosească aceeași cale, care i-a demonstrat că nu este cea bună. Neîmpăcat cu realitatea nu se poate înțelege cu Maria, care reușește să accepte mersul firesc (și totuși atât de greșit) al lumii. Doi tineri care au văzut Paradisul și care aleg diferit în final. Iubirea se pierde printre micile lucruri și întâmplări ale vieții.

Jocul ielelor față cu teatrul românesc

Jocul ielelor prinde în mreje spectatorul în termeni de paradis pierdut, amintește de neîmplinirea unei forme perfecte a lumii, dar mai ales a omului, dramatismul constând în nostalgia unei candori pierdute. Ne vorbește despre starea primordială a omului spre care trebuie să tindă încă, e o rană adusă de macularea omului și astfel se naște predilecția spre sacrificiu pentru atingerea unui ideal. Schematic există un punct spre care toți trebuie să privească, protagonistul face un efort de-a schimba lumea în care trăiește, însă acesta eșuează, fapt regăsit și în piesele lui Mihail Sebastian: Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța sau Ultima oră.

Găsim similitudini și cu teatrul lui Horia Lovinescu: Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, Citadela sfărâmată sau Moartea unui artist. Personajele caută mereu o formă mai înaltă, au nostalgia pierderii unui fapt mai pur decât le oferă realitatea și chiar propria natură. Învinși fie de natura umană supusă contingentului și a predilecției pentru compromis, pentru o cale de mijloc nemulțumitoare fie de o realitate supusă unui politici care mutilează oamenii (în Citadela sfărâmată). Toate aceste piese de teatru în lumină întinarea și dorința fie a fericirii, fie a purificării.

Liniștea personajului ar consta în convingerea celorlalți că alegerile lui sunt cele mai bune cu putință, poartă în sine dorința de a reforma, fapt ce îl apropie și de Meștereul Manole sau Zamolxe, protagoniștii fiind ghidați mereu de o convingere sau forță care depășesc nivelul de înțelegere al semenilor săi. Determinarea acestora învinge limitele firescului, dramatismul constând în izolarea care în final se va arăta a fi fără folos. Incontestabil rămâne faptul de a avea mereu transformări veridice a personajelor.

Femei și bărbați în teatrul lui Camil Petrescu

Femeile teatrului camilpetrescian au același trecut scăldat în lecturi și visare. Până la vârsta de douăzeci și cinci sau treizeci de ani rămân sub influența primei iubiri. Acesta căutând însetate împlinirea unei iubiri imaginate. Sunt demne de luat în seamă pentru că în natura omului nu există perfecțiunea întruchipată. În final reușesc să se dezbrace de această mantie a idealizării. Greșelile făcute de ele fiind argumentul suprem pentru acceptarea vieții cu toate imperfecțiunile lor.

Bărbații rămân prinși în cercul rațiunii lor care nu le permite să se supună lucid legilor maculării inerente vieții. Singura protagonistă, Ioana Boiu, care nu va accepta firea schimbătoare a lumii. Va face asta cu prețul pierderii celui căruia era gata să își dedice întreaga viață. Camil Petrescu caută în ea vitalizarea domnișoarei de la Mole. Marele său scop fiind acela de-a prezenta un Julien care să-și ducă la bun sfârșit demersul în doar câteva ore, nu ani.[12]

Concluzie

Atât timp cât teatrul cunoaște forme care să-i susțină verosimilitatea operei dramatice a lui Camil Petrescu. Acesta își poate justifica prezența pe scena teatrului românesc, putând să își găsească noi valențe mereu. Gelu Ruscanu răzvrătit și resemnat deopotrivă, pierde pariul cu el însuși. Inerția și micile fericiri nu reușesc să-i ofere alternativa vieții.

Note de subsol

  • [1] Camil Petrescu, Jocul ielelor, în Teatru (I), Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957, p. 245;
  • [2] Idem, pp. 232-233;
  • [3] Idem, p. 235;
  • [4] Idem, p. 252;
  • [5] Camil Petrescu, în op. Cit., p. 312;
  • [6] Idem, p. 252;
  • [7] Idem, p. 251;
  • [8] Idem, pp. 320-321;
  • [9] Idem, p.242;
  • [10] Idem, p. 319;
  • [11] Idem, p. 327;
  • [12] Camil Petrescu, Addenda la „Falsul tratat”, în Modalitatea…, p. 165;