Nothing to be done pentru eroii lui Samuel Beckett. Piesa de teatru Așteptând-l pe Godot (Premieră: 5 ianuarie 1953) prezintă omul mai departe de toate limitele. Exacerbarea lipsei de temei a existenței, destul de stranie așteptarea lui Estragon și Vladimir. În ciuda faptului că nu au ce (mai) face, așteaptă ceva măreț, pe Godot, un final măreț. Un nou început, nu știm cine sau ce este, lumina de la capătul tunelului are forme diferite pentru fiecare împarte.

Reclamă

Deținuții de la Penitenciarul San Quentin credeau spuneau că Godot este afară, un profesor a explicat ușurința interpretării unei piese atât de sofisticate pentru că ei știu ce înseamnă așteptarea[1]. Godot poate fi chiar Dumnezeu. Godot fiind un diminutiv pentru God.[2] Sunt singurele personaje duse atât de departe în afara existenței, primiți foarte bine de public. Premisa de la care pornesc cei doi este aceea de-a anula prezentul cu un viitor. Unul care nu vine deloc, pare să fie o amăgire sau un pansament.

Reclamă

Godot un pretext

Godot poate să fie pur și simplu un pretext, să fie o punere în cui a suferinței trăite. Lipsa unui lucru de făcut este o minciună care-i abate din fața realității. Nu au ceva de făcut pentru că sunt ocupați cu supraviețuirea. Fericirea este ceva imposibil de obținut, când sunt mulțumiți trebuie să aștepte. Când se regăsesc trebuie să aștepte, singura lor scăpare este așteptarea.

Altfel ar fi nefericiți, dacă viața lor ar fi într-adevăr asta, ar fi cumplit. Adevărata viață se află puțin mai departe de Godot. Sunt inversate raportările, aleg să pună în așteptare prezentul, cu privirea spre ceva ce nu știu dacă există. Ce este așteptarea sau ce sunt ei? Ei sunt un pretext în care se prezintă speranța, pentru că bătaia primită nu contează. Vladimir este mulțumit pentru că așa avea el starea. Nu contează singurătatea când trebuie să fie ceva mai departe de gunoiul în care trăiesc, nu trebuie să renunțe:

„ESTRAGON: Să plecăm. VLADIMIR: Nu putem. ESTRAGON: De ce? VLADIMIR: Îl aşteptăm pe Godot. ESTRAGON: Adevărat.”[3] Pentru cei doi există două soluții pentru a învinge absurdul. Ca în cazul lui Camus, aceștia se pot sinucide sau pot continua lupta. Prima variantă este foarte repede scoasă din scenă pentru că. Așa cum spune teoreticianul omului absurd (Albert Camus): după moarte nu poți vedea ce urmează.

Sinuciderea

Sinuciderea înseamnă pierderea ultimei șanse de a- l vedea pe Godot. Toate scăpările, toate momentele când sunt pe punctul de-a ceda, se încheie cu reluarea luptei cu absurdul.[4] Întreaga piesă este construită pe structura aceasta paradoxală, având la un capăt acel nothing to be done și, în notă contrastantă, la celălalt capăt, lupta.

Speranța se revelează pe un fundal al contrasensului: nu este nimic de făcut atunci când trebuie să lupți. Lupta lor zilnică înseamnă să nu mori încă, ei trebuie să găsească ceva de făcut să nu uite că există. Eroii din Așteptându-l pe Godot sunt învingători pentru că trăiesc (încă trăiesc). Indiferent dacă au cu adevărat sau nu pentru ce trăi.

Godot este motivul pentru care cei doi nu renunță la viață

Ca în cazul lui Paneloux, preotul din romanul Ciuma scris de Camus, viața lor trebuie trăită. Godot este motivul pentru care cei doi nu renunță la viață. Ei trăiesc pentru că trebuie să existe ceva mai bun decât existența lor și pentru. Există libertate, există fericire la capătul suferinței. Dacă viața și-ar putea schimba ritmul ar fi cu atât mai bine. Timpul trebuie să treacă mai repede, să poată ajunge mai repede în ziua când îl vor întâlni pe Godot.

În piesa de teatru Sfârșit de partidă (1957), personajele trăiesc la sfârșitul unei lumi. Prezentul lor nu este asimilat în ce consideră ei a fi viață. Sunt convinși că au supraviețuit în urma unei mari catastrofe, că sunt cei din urmă oameni. Hamm (orb) este stăpânul lui Clov, a cărui funcție este de-a spune de fiecare dată cât este ceasul. Curiozitatea acestuia devine absurdă, dat fiind că sunt la finalul vieții Universului.

Concluzie

Omul ajuns la limita existenței, unde nu se mai poate petrece nimic, nu are nimic de făcut. Poate doar să vorbească, vorbăraia fiind singurul argument pentru a se convinge că trăiește.  Oricât de lipsită de sens pare existența personajelor, acestea nu renunță. Trăiesc purtând conflictele unde se pune mereu în scenă condiția umană. Ajunși mai departe de orice scop pragmatic, acestea trăiesc, purtând lupta cu absurdul.

Note de subsol

  • [1]Martin Esslin, Teatrul absurdului, traducerea Alina Nelega, Editura UNITEXT, București, 2009, pp. 15-16;
  • [2]Idem p. 43;
  • [3]Așteptându-l pe Godot în Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot. Eleutheria. Sfârșitul jocului, traducerea de Gellu Naum și Irina Mavrodin, Curtea veche, București, 2010, p.77;
  • [4]Nicolae Balotă în Literatura absurdului, Editura Teora, București, 2000, p. 401;