Mitul jertfei umane. Arta care înghite viață

Mitul jertfei umane. Legenda „Meșterului Manole”

Mitul jertfei umane. O femeie tânără este zidită în pereții unei mânăstiri, altfel întreaga construcție s-ar nărui, procesul de încarcerare este executat de soțul acesteia, meșter vestit, șef a nouă calfe mari, care devin părtași ai acestui hybris[1], motiv pentru care au toți un final tragic.

Mitul jertfei umane prin zidire este întâlnit în mai multe culturi, ideea conform căreia creația cere jertfă reprezintă punctul de plecare pentru multe alte balade de tipul Monastirii Argeșului[2], după modelul mitului hristic, imaginarul artei care înghite viață este uriaș.

Exegeza mitului românesc

În cultura românească există obiceiul de-a îngropa la temelia casei bani, aceștia simbolizând viața. Oamenii în vederea obținerii lor mereu vor da la schimb timp. Mitul lui Manole și mitul hristic sunt despărțite de intenția care stă la baza  acestora. În cazul Creștinismului, divinitatea oferă la schimb pentru salvarea creației sale propriul fiu, jertfa acestuia este pusă sub semnul iubirii. În cazul legendei vom întâlni jertifirea unei persoane iubite care este însoțită de o suită de vini.

Meșterul, în primul rând, se va face vinovat de actul  dezicerii. Propune jertfa umană cu speranța ca ofrandă să nu fie Ana, soția lui. Pe de altă parte, dacă mânăstirea nu este finalizată cei zece vor fi uciși. Cumva există o nevoie de a salva echipa, inclusiv pe sine, acest fapt fiind o altă latură a egocentrismului său. El asumându-și, totodată, de la bun început o responsabilitate care depășește limitele puterii sale creatoare.

Pus în condiția de creator omul cedează. Poate imita comportamentul divinității, el nu poate face față răspunderii care însoțește actul creației. Mitul acesta prezintă condiția creatorului de sorginte umană. El găsește semne pe care omul în mod normal nu le poate găsi.

Apoi le oferă, într-o formă comprehensibilă semenilor săi. Oferind în schimb cel mai prețios dat al său: viața însăși. Timpul creației fiind în aceeași măsură timpul existenței sale. Acesta mânat de convingeri și rațiuni care depășesc sfera contingentului simte fabulosul spațiului.

Ritul de construcție mitul și simboluri

Aspectul ritului de construcție asupra căruia ne vom opri este spațiul creației. Asupra relației dintre homo artifex și spațiul său. Asupra condiției lui homo artifex și ale universului artificial. Homo artifex (artistul), asemeni lui homo religiosus. Prin actul său artistic încearcă, și poate chiar reușește în timpul travaliului creator, să se poziționeze în Centrul Lumii.

Urmând același eșantion al simbolismului Centrului, homo artifex[3] încearcă să se pună în acord cu o ordine care se află în exteriorul său dar care o depășește pe cea a lui homo simplex.[4] Deși o poate  atinge tangențial pe cea a lui homo religiosus este diferită avându-și rădăcinile în rațiuni de altă natură. Folosind aceeași analogie cu axa sacru-profan, actul creator îl situează în altă ordine față de restul oamenilor.

Acesta redând o perspectivă profund intimă, care, paradoxal, îl poate pune în acord cu ordinea universală. Prin utilizarea unor simboluri care trimit la diferite realități exterioare lui, comunică cu ceilalți. Poate exprima elemente care sunt strict legate de intimitatea sa. Prin finalizarea lui artis acestea făcând parte din cosmos, căpătând universalitate.[5]

Sacru și profan, mitul jertfei pentru creație

Coordonatele sferei sacrului, cei dintâi fiind mediatori între credincioși și divinitate. Astfel în cazul lui homo artifex vom avea „omul ales” cel care va crea. Dar și omul care își va ordona viața folosind coordonatele sferei artei. El va fi curent cu fenomenele care se produc în sfera artelor într-o mai mare sau mai mică măsură. Artistul jucând și rolul de mediator între nivelul existenței și cel care dorește să-l observe.

Spațiul contingent predispus luării în stăpânire de către om în forma sa originală nu este  primitor. Omul trebuie să fie modelat, supus mai multor aspecte care au la bază voința zeului. Spațiul trebuie să fie pus în legătură cu ordinea dictată de divinitate.

Omului arhaic nu îi este îngăduit să stăpânească nimic din ce nu îi este destinat. Încălcarea ritualurilor atrage după sine represiunile zeului. Omul știe că în aceeași măsură spațiul neînscris în sfera divinității este unul nesigur.

Fără protecția zeului acesta nu poate fi liber, fiind prizonier al fricii și al pericolului. Acesta își va organiza habitatul pornind de la rațiuni care nu țin de rigorile utilității, așa cum va crea artistul, fără să caute o utilitate de ordin pragmatic pentru opera sa.

Viață prin artă

Nu ne vom referi la homo artifex ca la un simplu alienat care alege să-și creeze un refugiu. Găsindu-se incapacitat în fața vieții, a societății de tip occidental sau  mai exact a vieții profane. Spiritualitatea și tot ce poate să depășească sfera contingentului, purtându-l spre un altundeva. Dacă vom alege o perspectivă psihologizantă, ne va trimite spre conturarea unor profiluri psihologice ale  artiștilor. Ce nu va putea contribui la revelarea spațiului lui homo artifex.

Nu vom putea înțelege cum este văzut spațiul prin ochii celui care creează și a împătimitului artei. Ce forțe sunt angrenate de-o parte și de cealaltă. Vom înțelege că spațiul lui homo artifex este unul fragmentat. Spațiul este împărțit în funcție de valoarea artistic-estetică a lucrurilor. Așa cum pentru creștin Muntele Golgota reprezintă locul răstignirii lui Mesia.

Doar cel ce crede poate cunoaște semnificațiile lucrurilor privite din perspectiva lui homo religiosus. Pentru că „sacrul se manifestă ca o realitate de un ordin complet diferit de realitățile  <<naturale>>.”[6] Pentru homo artifex opera este o cale spre o altă lume, opera sa fiind parte construită folosind simboluri și parte folosind semne.

Pentru el spațiul va spune mai mult decât comunică lui homo simplex. Pornind de la atributul simbolului, de-a trimite către altceva, el în sine ne reprezentând nimic[7]. Fiind o poartă către o realitate pe care o prezintă în mod esențial[8]. Vom înțelege că pentru homo artifex spațiul va fi mereu unul pregătit să-l trimită către altceva.

Homo religiosus

El simțind că arta se manifestă de la sine într-o oarecare măsură. Va simți manifestarea artei înainte de a se concretiza într-un produs. Așa cum homo religiosus este conectat la lumea zeilor și va recunoaște peste tot hierofania. Ce se enunță mai exact este faptul că pentru el este firesc să recunoască o realitate prin puterile sale. O realitate ce a fost și la care nu mai există acces direct, oricum am spune, simbolul este calea către un altceva mereu neconvențional[9].

Pornind de la cazul lui Baudelaire care a exploatat doar o parte din atributul simbolului,  spunând că simbolismul este arta prin care omul trebuie să aibă acces la o altă realitate[10].  Vom putea spune că un joben pus în vitrina Muzeului Natural al Literaturii Române pentru un inițiat va reprezenta o portiță către un veac trecut. Acesta aparținând scriitorului Liviu Rebreanu prin urmare  la o parte a lumii acestuia.

Neinițiatul se va opri la ce se prezintă ca dat, lăsând obiectul să fie doar ceea ce se poate vedea. Artistul prin actul de creație nu face nimic altceva decât să ofere ceva ce trebuie să fie, reușind să vadă alt nivel al realității comune, artistul fiind cel care îl poate reda celorlalți.

Opera de artă

Există cazuri în care artistul va fi apreciat pentru inovație și prin simplul fapt că au capacitatea necesară pentru a  arăta celorlați tocmai ceea ce nu se va putea vedea la prima privire, el va avea capacitatea de a înțelege și de a face să fie văzut și înțeles. Pentru homo artifex individualitatea operei sale va fi strâns legată de individualitatea personală.

Dacă opera de artă va face parte din spațiul literar va fi analizată pornind de la așteptări proprii literaturii și va fi creată având ca punct de plecare rațiuni de tip literar, urmând modelul acesteia se va înscrie în diferite curente literare și se va putea spune că a folosit anumite procedee literare și registre ale expresiei.

Fiind un spațiu unde ceva se produce,[11] fiecare element al său va fi integrat realității exterioare ei și va putea fi îmbogățită în funcție de rațiunea celui care o va primi și  interpreta. Prin urmare vom putea spune că este vorba de un ciclu al lui înăuntru și în afară[12].

Pentru început creatorul va avea o viziune a ceea ce urmează să fie produs, el va porni de la o idee care se va îmbogăți, perioadă în care el va fi asaltat de stimuli, precum perioada de sărbătoare a lui homo religiosus. Apoi procesul de creare în sine va predispune încă o dată creatorul la o serie de exerciții de experiență-cunoaștere[13].

Toate acestea urmând să fie reluate sub altă formă de cel care le primește. Homo artifex este mereu pus în legătură cu cercul artei, spațiul său fiind unul numit și denumit sub influența acestuia, el citind o operă literară o va îmbogăți cu spectrul propriu. El fiind deja conecatat la multe alte elemente specifice artei.

Imaginar și viață în artă

„spațiul Imaginarului nu are decât foarte puțin de-a face cu spațiul geometriilor sau al filozofilor, fiindcă nu mai este singurul mediu în care se joacă ceva, se ordonează ceva, ci este jocul și ordonarea însăși. De aceea, el apare mai întâi ca un spațiu închis în specificitatea lui și, în același timp, deschis la infinit în funcționarea lui […] un spațiu orientat mereu dincolo, adică un spațiu […] care nu dă socoteală…” Jean Burgois în op. Cit., p. 47

Pornind de la premisa conform căreia cele două funcții majore ale Imaginarului [sunt] cea de echilibrare și de stimulare creatoare a realului[14] și admitem că opera se va dezvolta independent de originea ei devenind în timp parte a imaginarului, ea în aceeași măsură trebuie să devină un stimul al dezvoltării spațiului realului.

Totodață va fi propulsată în timp, imaginarul precedând și depășind conștiința lui homo artifex ca individ. Astfel vom întâlni fenomenul creării de controverse în jurul operei care vor depăși spațiul reprezentării sale. Se va vorbi despre un istoric al ei, se vor găsi mai multe interpretări, mai mult sau mai puțin conforme cu intențiile autorului.

Conform  cu firescul comportării imaginarului, opera întocmai ca orice alt imaginar pentru început va fi închisă în sine, dependentă de creatorul său și de limitele impuse de el, apoi se va deschide și se va încadra în spațiul vast al imaginarului și se va supune forțelor acestuia.[15]

Astfel homo artifex se va apropia și mai mult de modul de trăire al lui homo religiosus, aceștia fiind conectați prin intermediul mijloacelor de manifestare a sacrului sau a artei au acces la un altceva regăsit în Imaginar, care la rândul său va aduce în joc modul său de manifestare.

Maestrul și Margareta

Ne referim la operă ca la un anume simbol, care poate să-l ajute pe cel care dorește să treacă în planul altei lumi, așa cum icoana va fi privită și apreciată pentru ce este reprezentat prin ea cum tot pentru creștin Mesia este Adevărul. Nu mitul biblic, care, ajuns în spațiul imaginarului a fost exploatat. În domeniul artei primind chiar valențe mult diferite de ce se spune în Creștinism. Cum se poate observa în romanul lui Bulgakov Maestrul și Margareta, unde Mesia nu este Fiul lui Dumnezeu, nu învie prin propria voie și are un singur apostol.

Soarta operei este pusă sub semnul dialecticii lui afară și înăuntru pentru că „opera nu este operă decât când se rostește prin ea, în violența unui început ce-i este propriu, cuvântul a fi, eveniment ce se împlinește atunci când opera este intimitatea cuiva care o scrie și a cuiva care o citește.” [16]

Paradoxal opera se va afirma prin „ruperea” de intimitatea creatorului său și, concomitent, prin intermediul intimității celui ce o primește.

Pentru autor cealaltă intimitate va fi nemărginită și necunoscută, acesta ne căutând să cunoască cum este celălalt dar este condiționat de natura sa, este limitat în timp, astfel nu va putea cunoaște evoluția creației sale în timp. Autorului îi va rămâne necunoscută mare parte din aprecierea pe care o va primi opera sa, intimitatea celuilalt fiind o enigmă pentru el. Vom reține că este vorba de două intimități în jocul acesta al lui afară și înăuntru, astfel înțelegem inerența cunoașterii de sine.

Homo artifex

Homo artifex indiferent de poziția pe care o are (creator sau iubitor al artei) va fi conectat cu sine mai mult decât o poate face homo religiosus pentru că el mereu va dori să își explice nevoia de a se întoarce cu privirea spre opera artistică, pentru artiștii nevoia de a se motiva este una inerentă vieții lor. Cel din urmă fiind nevoit să se însingureze pentru a putea  crea, el se va înfrunta cu sine.

„Singurătatea scriitorului, acea condiție care este riscul lui, și-ar afla atunci originea în aceea că el ține, în operă, de ceea ce este totdeauna înaintea operei. Prin el, opera vine, este fermitatea începutului […] Obsesia care îl leagă de o temă privilegiată, care îl obligă să spună din nou ceea ce a mai spus, uneori cu puterea unui talent îmbogățit…”[17]

Creatorul se va înfrunta pe sine mânat de obsesii, curiozități și întrebări în vederea obținerii cheii creării operei sale. Iubitorul de artă va căuta cheia descifrării mesajului, folosindu-se în principal de resursele ființei sale. Aceștia din urmă având un scop care va face front comun cu ceilalți adepți pentru că toți doresc mântuirea și nu au drept scop împlinirea sinelui.

Omul arhaic religios de cele mai multe nu își poate pune problema  dezvoltării personale, el fiind mânat de respectarea dorinței divinității. În cazul lui homo artifex nu putem spune cu exactitate ce anume îl mână în acest demers, putem spune că el este conectat cu sine din moment este cumva obligat să se păstreze departe de semenii săi pentru a crea.

Pornind de la exemplificarea mitului Monastirea Argeșului am putea extrapola și spune că artistul sau homo artifex încearcă să își croiască drum spre o altă lume, spre îmbogățirea propriului eu mai degrabă, el urmându-și mai degrabă propria voie.

Artistul creează în funcție de sine, de cunoștințe, preocupări, cum un cititor va alege singur ce operă literară dorește să o studieze sau un colecționar de artă va achiziționa operele în funcție de propriile afinități, indiferent de cunoștințele pe care le au.

Concluzie

Homo artifex nu caută o ființă supranaturală precum homo relgiosus dar nu-și este suficient sieși. În cazul lui homo simplex. El știe că trebuie să existe ceva mai mult decât se poate observa. Există mai multe  niveluri ale existenței. Imaginarul este suita de realități posibile la care poate avea acces.

Note de subsol

  • [1]    Meșterul Manole își asumă o lucrare ce-i depășește puterile, se angajează în lupta cu forțe supranaturale care controlează locul (spațiul) unde trebuie să fie construită mânăstirea, ceilalți intră în jocul acestuia, fapt ce le va aduce tuturor sfârșitul;
  • [2]    Maria – Nicoleta Ciocian, Mitul jerfei zidirii, în Romanian Journal of Education, vol.1, nr. 3-4, pp. 109-120;
  • [3]    Termen folosit pentru a face distincția dintre omul arhaic, religios, care creează pornind de la o convingere religioasă, neimplicând simțul estetic;
  • [4]    Termenul numește omul preocupat de viața cotidiană, care se află în afara sferei artistice sau religioasă. În aceeași măsură numește starea în care se pot găsi deopotrivă și homo religiosus și homo artifex, starea în care omul este preocupat de hit et nunc (aici și acum);
  • [5]    Analiză prin analogie pornind de la dihotomia dintre omul sacru și omul profan prezentată în Manifestarea sacrului și Două moduri de a fi în lume în  Mircea Eliade, Sacrul și profanul, trad. Brândușa Prelipceanu, Humanitas, București, 2005, pp. 12-17;
  • [6]    Op. cit., p. 12;
  • [7]    Jean Burgos, Imaginar și creație, trad. Irina Proțop et alii, Editura Univers, București, 2003, p. 23;
  • [8]    Jean Burgos în op.cit. p. 25;
  • [9]    Op. cit., p. 23;
  • [10]  Op. cit., p. 24;
  • [11]  „Spațiul textului, care devine spațiu al Imaginarului din momentul în care îi este recunoscută specificitatea, nu are aproape nici o legătură cu spațiul geometriei și al filozofiei, de vreme ce el nu este doar mediul ideal unde ceva se înfăptuiește și se ordonează, ci este chiar înfăptuire și ordonare: un spațiu unde ceva se produce, se face, se întâmplă. ” Jean Burgos în op. cit., p. 35;
  • [12]  A se vedea Dialectica lui afară și înăuntru în Gaston Bachelard, Poetica spaţiului, trad. Irina Bădescu, Paralela 45, Pitești, 2003;
  • [13]  Op. cit., pp. 36-37;
  • [14]  Op. cit., p. 39;
  • [16]  Maurice Blanchot, Spațiul Literar, trad. Irina Mavrodin, Editura Minerva, București, 2007, p.21;
  • [17]  Maurice Blanchot, op. cit., p. 23

Bibliografie

  1. Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului, Irina Bădescu, Paralela 45, Pitești, 2003;
  2. Blanchot, Maurice, Spațiul Literar, trad. Irina Mavrodin, Editura Minerva, București, 2007;
  3. Burgos, Imaginar și creație, trad. Irina Proțop et alii, Editura Univers, București, 2003;
  4. Ciocian,Maria- Nicoleta, Mitul jerfei zidirii, în Romanian Journal of Education, vol.1, nr.3-4;
  5. Eliade, Sacrul și profanul, trad. Brândușa Prelipceanu, Humanitas, București, 2005.

Lasă un răspuns

Anca Volos a reacționat după ce Bogdan Mocanu și Bia s-au întâlnit

furtună în 27 de judeţe

Alertă meteo. 29 de județe, sub cod galben de furtună