Medeea este prezentată ca un om lipsit de toate laturile necesare structurii omului arhaic, este într-un pământ străin. Sufletul se-nduioșază mai puțin la ce aude decât la ce vede. Aceasta este o primă motivare a exemplificării tot mai explicite a scenelor de cruzime umană. Flagelarea în plan concret se datorează şi unei depărtări de sfera divinităţii a acţiunii tragediilor. Teatrul a luat naştere din cultul religios şi este în acelaşi timp oglinda societăţii. Societatea antică greacă, ca orice altă societate arhaică, este una religioasă.
„Omul religios nu poate trăi decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spaţiul (locuit de omul religios) va fi consacrat… Dorinţa omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorinţa lui de a se situa în realitatea obiectivă… Acest comportament se verifică pe toate planurile existeţei sale, fiind mai evident în dorinţa omului religios de a se mişca într-o lume sanctificată, adică într-un spaţiu sacru.”( Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, traducere Brânduşa Prelipceanu, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 22).
Cultul religios comportă note de durere, de milă, de teamă sau de încredere curajoasă. El adăpostea în germene forme şi conţinuturi ale tragediei. Cultul de care tragedia se leagă, cel al zeului Dionis. Acesta atingea mai multe aspecte ale vieţii, nu se limita doar la cel religios. Astfel se ajungea la misticism orgiastic, beţii sau revărsări rurale de bucurie. Atât timp cât piesele de teatru se centrau pe uman imaginile deveneau mai importante, pentru că nu se mai prezentau acţiuni sanctificate.
Depărtarea societăţii de sfera religiei a dus la o insensibilizarea ei
Aristotel ne spune că tragedia comportă tehnici complicate. Sensibilizarea oamenilor devenise un scop dificil de atins (Aristotel, Poetica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957). Atât timp cât totul are legătură directă cu divinitatea se pune accentul pe chinul spiritual al eroilor tragici. Eschil anunţă în operele sale legătura directă a omului cu divinitatea, se simte în permanenţă faptul că zeii iubesc oamenii, idee cel mai bine exemplificată în „Prometeu încătuşat”. Viaţa interioară a personajelor este, în cele mai multe cazuri spaţiul flagelării, locul mutilării. Eschil prezintă mutilarea spiritului, chinul psihologic la care este supus eroul.
„Orestia” prezintă puterea sentimentelor umane
„Orestia” prezintă puterea sentimentelor umane (reflectate în vieţile oamenilor neobişnuiţi) dar şi demnitatea omului ( neobişnuit), care îşi acceptă soarta. Prezintă atitudinea demnă faţă de neputinţa sa în faţa zeilor. Avem pe Clitemnestra în care trăiesc sentimente puternice, clar şi strategic fundamentate. Ura sa faţă de Agamemnon este una completă, ea este cea care-i conferă puterea de a-şi ucide soţul. Cunoaştem motivele uciderii lui Agamemnon, acesta îi sacrificase fiica din mândrie, aceeaşi mândrie pentru care fusese pedepsit în războiul de la Troia. Şi legea strămoşescă: este cea mai apropiată rudă ce poate răzbuna moartea fiicei sale.
Avem prezentă relaţiile vieţii omului arhaic, legătura strânsă între om, divinitate şi legea strâmoşească, astfel prima vină intră în sfera tragicului (legea strămoşească). În acelaşi timp are o relaţie cu Egist şi sentimentul puternic de gelozie, încă viu după ucidera soţului ei, fapt ce o determină să o ucidă pe Cassandra şi dezinteresul manifestat în faţa oamenilor în ce priveşte relaţia sa cu Egist. Devin justificări adiacente (pe lângă legea strămoşească) lui Oreste, în privinţa uciderii mamei sale. Oreste este chinuit de Erinii pentru că el îşi recunoaşte vina, dar urmase calea întinsă de zei astfel îşi găseşte liniştea.
Oreste are clar prezentat motivul pentru care este urmărit de Erinii (mustrări de conștiință) , pentru că își ucisese mama, Eschil alege o vină tragică puternică (Aristotel, Poetica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, capitolul al XIII-lea.) așa că imaginile nu trebuie să fie puternice.
Sofocle și Oedip
În cazul lui Sofocle, îl avem pe Oedip căruia, spre deosebire de Oreste, nu îi este clar de ce zeii au ales să-i dea viața pe care o are ( uciderea propriului tată și căsătoria cu mama sa), în aparenţă vina este doar a părinţilor săi, pentru că nu au ascultat sfatul zeilor ( acela de a nu face copii, pentru a evita faptele întâmplate). Sofocle nu anunţă faptul că Oedip îşi conştientizează vina primordială ( mândria).
Zeii au ales să le „binecuvânteze” căsătoria cu patru copii, şi abea apoi să timită molima, pentru a-i face cunoscută vina monstruoasă pe care o are. Este clară distanţarea eroului tragic de zei prin faptul că întotdeauna se simte nevoia de invocare a divinităţii (Oedip la Colonos). Distanţa dintre el şi zei justifică decizia lui Oedip de a-şi scoate ochii (autoflagelare). Lipsa conştientizării implică mutilarea în plan concret şi imaginea puternică: apariţia pe scenă a lui Oedip cu orbitele însângerate, scena în care îşi ia adio de la fiicele sale.
„Apollon, Apollon, dragi mei fost-a / Cel ce m-a-mpins la cumplitele-mi, crunte dureri, însă nimeni/ Nu mi-a scos ochii cu mâna, doar eu, ticălosul!” (Tragicii greci- antologie. Clasicii literaturii universale, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1958, p.416 ).
În ce priveşte ciclul teban al lui Sofocle se constată o însingurare a eroilor, nu mai au protecţia divină şi asta îi îndepărtează şi de oameni. Structura omului arhaic se diminuează. Antigona nu mai poate să înţeleagă lumea în care trăieşte din moment ce este pedepsită doar pentru că a ales să îşi îngroape fratele. Cunoaşte urmările acţiunii sale, îşi asumă riscul şi vina: încălcarea legii dată de conducătorul ei. Hemon nu reuşeşte să o convingă să aleagă viaţa, pentru ea decizia este luată, aceasta îi prezintă raţionamentele care au condus-o spre decizia luată. Lumea îi pare absurdă, nu mai percepe lumea la nivel din punct de vedere raţional, chin la nivelul spiritualităţii. Se sinucide prin otrăvire, nu avem imagini puternice.
Prometeu încătuşat
Prometeu încătuşat prezintă măreţia lui Zeus, are puterea de a alege ce trebuie să cunoască omul. Prometeu este pedepsit pentru că nu a respectat legea divină. Eschil foloseşte o modalitate inteligentă de a reprezenta puterea lui Zeus îi justifică cruzimea şi prin atribuirea unei atitudini sfidătoare lui Prometeu. În acelaşi timp chinul lui Prometeu subliniază faptul că acesta iubea oamenii şi sacrificiul lui justifică cruzimea divinităţii manifestată uneori asupra omului:
„Trezindu-le din adormire spiritul […] \ […] Voi spune-aceasta nu ca să-i vorbesc de rău, \ Ci ca iubirea mea spre dânşii s-o vedeţi”( Prefaţă- Eschil, Sofocle, Euripide, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968, p.16). Deci la Eschil găsim încă o dată justificarea atitudinii divinităţii. Prometeu este un erou demn, acesta nu cere îndurare.
Euripide și Medeea
Euripide se distanţează de cei doi. În operele sale eroii sunt prezentaţi cu toate infirmităţile. Prezintă clar pasiunile acestora, nu ni se arată dorinţa acestora de a scăpa de blestemul zeilor. Ei sunt cei care fac alegerile. Cel mai reprezentativ erou al lui Eschil este Medeea, iubirea ei pasională se transformă într-o dorinţă maniacă de răzbunare. Părăsită de Jason îşi ucide copiii şi scapă de logodnica acestuia.
Personajele lui Euripide nu sunt prezentate în raport cu divinitatea, nu se urmăreşte prezentarea omul. Este prezentată relaţia omului cu trăirile sale interioare, personajele lui îşi prezintă singure chinul şi justificările acţiunilor lor. Sofocle prezintă puterea de sacrificiu a omului, Antigona este capabilă de eroism cu riscul sacrificiului.
Hipolite este un personaj important al lui Euripide, şi de această dată alege să prezinte foarte realist chinul lui Hipolite. Imaginea din sfârşitul piesei când eroul este plin de sânge, reflectă chinul interior al acestuia. Euripide alege să prezinte clar, nevoalat „verbul interior” al personajelor sale. Sunt prezentate sentimentele extreme care preced acţiunile în plan concret.
Pentru Euripide omul îşi alege destinul, nu se mai simte faptul că omul este legat de divinitate. El deschide o poartă spre lumea în care sunt prezente în cotidian trăirile puternice ale omului. Loc în care e nevoie de imagini puternice, pe măsura sentimentelor, a pasiunilor eroilor săi.
Lumea concretă cere mutilare la nivel de trup. Sacrificul copillor, Medeea
Lumea concretă cere mutilare la nivel de trup, atît timp cât omul este cel care greşeşte şi el este cel care condamnă este de aşteptat să avem nevoie de imagini elaborate pentru a prezenta intensitatea trăirilor interioare. Medeea este prezentată ca un om lipsit de toate laturile necesare structurii omului arhaic, este într-un pământ străin. Medeea a pierdut legătura cu strămoşii dar şi cu cetatea. Zeii par să nu o mai audă. Înşelată de propriu de soţ: Medeea simte dezechilibrul vieţii sale pentru că nu mai are niciun sprijin. Disperarea acesteia este una paroxistică. Sentimentul de încredere se concentrase în Iason, rămasă singură răzbunarea este singura care o mai poate mulţumi. Acţiunile sale exemplifică trăirile puternice. Aici nu se mai urmăreşte vina tragică. Toate faptele şi întâmplările acesteia au scopul de a construi o motivaţie puternică entru uciderea propriilor copii.
Tortura este un element stilistic în construirea tragediilor. Acestea reflectă intensitatea sentimentelor. Marchează legătura umanului cu divinitatea.