Adevărul în viziunea lui Aristotel

Adevărul este, spunea Goethe, o eroare rectificată. Pornind de la această afirmație am putea explica motivul pentru care oamenii continuă să explice și să interpreteze (reinterpreteze) cultura Antică. Aristotel este amintit la originea multor științe contemporane. Aportul său este recunoscut și în estetică, lucrarea sa Poetica fiind punctul de plecare sau etalonul după care s-au format multe dintre doctrinele artistice ale umanității. Renașterea este cea care redescoperă moștenirea anticilor, astfel Poetica devine lucrarea din care artiștii pot învăța cum trebuie alcătuită o lucrare.

Adevărul și Renașterea

Renașterea descoperă lucrările antichității și încearcă să își construiască o nouă gândire. Trebuie ca arta să fie ea însăși apreciată. Este o epocă a reconsiderării în care teatrul este pus din nou pe scenă alături de celelalte arte sau științe. Domeniul artei care pe parcursul Evului Mediu este blamat, acesta ne respectând datele realității creștine. Tragedia atât de prețuită de antici pentru creștini devine doar o reprezentare a crimelor și a incesturilor din păcate.i Însă catedrala găzduiește

„drama liturgică din secolul al XII – lea care devine jocul celui de-al XII – lea, miracolul celui de-al XIV – lea pentru a înflori în misterele veacului al XV – lea. Sub aceste denumiri diverse persistă o formă teatrală din ce în ce mai complicată, dar mereu aceeași.”ii

Teoreticienii epocii au încercat să aducă moștenirea teoretică a anticilor în contemporaneitate, astfel apar diferite lucrări care au pus Poetica în datele realității lor. Ficare autor încercând să descopere erorile, pentru a ajunge la adevărul artistic (?).

Ce înseamnă „Poetică”?

Poetica este ca o biblie a unei mișcări estetice. În paginile unui astfel de tratat se explică modul în care ar trebui să fie alcătuită o creație de tip literar. În general acestea s-au axat mai mult pe dramaturgie. Cu timpul, scrierile de acest tip, încep să se axeze și pe regie. Există multe poetici regizorale. Printre care se numără și „Spre un teatru sărac” de Grotowski sau „Spațiul gol” de Peter Brook.

Omul reprezentativ al Renașterii

La nascita di Venere Botticelli

În același timp trebuie să fim conștienți de faptul că Renașterea (în Europa occidentală) nu mai are privirea în sus, cum era în cazul Antichității sau a Evului Mediu, astfel cu ochii anțintiți în față, omul devine noul punct de interes. Spre deosebire de Atena care își regăsea echilibrul la Parteon sau Evul Mediu în catedrale, artiștii renascentiști au un nou domeniu: corpul.

Omul este un centru dezarticulat totuși, este o perioadă în care fie se încearcă acapararea auditoriului prin lucrări fantasmagorice. Un bun exemplu este cazul familiei de Medici care câștigă încrederea oamenilor prin sprijinirea artei, devine cunoscută după abilitarea Basilicii di San Lorenzo di Firenze. Astfel, fie se cere o anumită rigurozitate în ceea ce privește Adevărul. Care nu mai este cel egal din Evul Mediu, unde întâlnim Dumnezeul în spatele fiecărei valori. Oricum ar fi principalul obiectiv este acela de a atinge idealul omului nou al căror rădăcini este în Antichitate.

Poeticile din Renaștere

Antonio Minturno (Arta Poetică), Lodovico Castelvetro (Poetica) și Iulius Scaliger (Poetica) au realizat poetici în care se simte influența esteticii aristoteliene, fiecare dezbătând diferite elemente luate în considerare și de filozoful grec. Este interesant de urmărit succesiunea poeticilor, avem în vedere faptul că toate trei arte poetice umaniste apar după 1560 și se observă cum se cultivă un naturalism și o doctrină a verosimilului, perioadă în care se dezvoltă și manierismul (apărut în jurul anului 1520).

Adevărul se vede un factor insipid la Minturno. Pentru el totul trebuie să pară verosimil. De aceea se cere o renunțare frustă la stilizarea acțiunii teatrale și implicit la sofisticarea acesteia. 

Pentru început să ne oprim asupra definiției tragediei prezentă în lucrarea antică, Aristotel pentru a explica ce este literatura ne spune ce nu este și face o diferențiere între istorie și literatură. Factorul important în acest demers este realitatea. Astfel, literatura este cea care prezintă ceea ce ar putea să se întâmple, spre deosebire de istorie care arată ce s-a întâmplat.

Poetica lui Aristotel

Adevărul contează în istorie, pentru artă este nevoie de verosimilitate. Literatura prezintă ceva ce ar putea să se întâmple. Aristotel recunoaște în literatura ideea de creație, puterea de a oferi o alternativă. Astfel poate dezvolta și valoarea morală a teatrului, care are pe lângă catharsis și scopul de a educa, idee pe care exegeții creștini au avut grijă să o ofere drept literă de lege, motivând de fiecare dată că teatrul este dăunător pentru că prezintă acțiuni demne de urmat. Refeitor la istorie Scaliger spune că autorii care aleg un subiect din istorie trebuie să nu se depărteze prea mult de realitate în ideea că altfel s-ar pierde elementul moral. Condamnă alegerea lui Eschil, considerând că nu a încercat să dea:

„evenimentelor un aranjament și o succesiune de așa natură încât să se apropie pe cât posibil de adevăr căci piesa […] trebuie de asemenea să instruiască, să miște și să delecteze.”iii

Aristotel definește tragedia în funcție de valorile cultivate în societatea puritană a cetății grecești. Pentru ei, tragedia, era o rememorare a unor lucruri sfinte. Prin punerea în scenă se făcea o evocare și invocare a persoanelor reprezentate prin personajele tragediei.

„reprezentarea unei acțiuni nobile, dusă până la capăt și având o anumită întindere, cu ajutorul unui limbaj îmbogățit cu condimente de tipuri variate utilizate separat în funcție de părțile operei, Reprezentația este pusă în practică prin personajele dramei și nu recurge la narațiune; și, reprezentând mila și spaima, ea realizează o epurare a acestui gen de emoții.”iv

Minturno

 În maniera aceasta Minturno prezintă, în Arta poetică, poezia dramatică o sumă a unor cuvinte. Se pune foarte mult accent pe aspectul limbajului. Contribuția sa va fi crucială pentru formarea viziunii obtuze din clasicism. Unde se ține cont de un anumit număr de cuvinte, restrânge mult lexicul.

„imitații ale lucrurilor cu scopul de a fi prezentate în teatru – complete și perfecte ca formă și de o lungime precisă. Forma ei nu este cea a narațiunii; ea prezintă mai multe personaje care acționează și vorbesc între ele. Vorbirea lor este suavă și plăcută și ele pot să danseze sau să cânte, deoarece poezia dramatică utilizează cele trei mijloace de expresie folosindu-le individual sau pe toate împreună. De asemenea, nu trebuie să lipsească un echipament scenic potrivit pentru plăcerea și folosul spectatorului.”v

Spre deosebire de Aristotel, Miturno are în vedere și elementele scenice, specifică faptul că este o diferență între acțiunea de tip narativ și cea dramatică, care necesită anumite diferențe scopul acesteia este prezentarea pe scenă. Face referire la un limbaj ales. Explică cum ar trebui să fie forma acesteia, fapt întâlnit și la Poetica inițială.

Adevărul la Minturno îl putem întâlni printr-o scurtă dezbatere asupra mimesisului: „poate fi considerat drept temelia oricărei poezii, dar totodată și a picturii și a sculpturii.”vi

Însă nu explică scopul acestuia, de altfel nici în Clasicism nu este nimeni interesat de faptul că mimesisul pe lângă faptul că reprezintă metoda prin care se imită ceva deja prezent în natură, acesta este posibilitatea de a înlocui realitatea prin stilizare.vii

Castelvetro

Castelvetro anunță, prin lucrarea Poetica, rigurozitatea din Clasicism. Are în vedere exact elementele constitutive ale piesei de teatru care sunt puternic regularizate în epoca clasică a teatrului. Astfel în concepția acestuia (fatalistă aproape, pentru că el nu face diferența între timpul real și cel al spectacolului de teatru) tragedia trebuie:

„să aibă ca subiect o acțiune care să se desfășoare într-un cadru de loc și de timp definit, adică chiar în acel loc și în acel timp în care actorii ce reprezintă acțiunea sunt angrenați în joc; în nici un alt loc și în nici un alt timp.” viii Considerând că o tragedie este fascinantă prin faptul că poate prezenta evoluția unui personaj în termeni limitați dar și extrem de limitanți.

Spre deosebire de Castelvetro, Minturno nu consideră timpul reprezentației drept egal cu cel al acțiunii, pornește de la scrierile anticilor în care „acțiunea poemului dramatic se desfășoară într-o zi sau nu se prelungește niciodată mai mult de două”ix. Castelvetro consideră prezentarea unei acțiuni care ar depăși timoul reprezentației drept o înșelătorie:

„Nu există posibilitatea de a-i face pe spectatori să creadă că au trecut multe zile și nopți, când ei știu precis că s-au scurs doar câteva ore; ei refuză să fie înșelați în felul acesta.”x

Concluzie

Teoreticienii nu par să fie foarte interesați de jocul actorilor, Minturno face referire la acest aspect. Specifică modul în care trebuie să fie vorbirea. Toate poeticile reunite ar putea să formeze întreaga lucrare a lui Aristotel, fiecare alegând să dezbată pe marginea unei însușiri. Contribuția Renașterii își va arăta adevărata contribuție în epoca clasică a teatrului. Aceasta reprezintă poate trezirea.

Note de subsol

  • i Baty, Gaston, Rene C., Viața artei teatrale, traducere de Sanda Râpeanu, Editura Meridiane, București, 1969, p. 70;
  • ii Sf Ciprian citat în Iordache, Mihaela și George B., Arta teatrului, Editura Nemira, București, 2004, p. 94;
  • iii Aristotel citat în Marie-Claude Hubert, Marile teorii ale teatrului, traducere de Doina Nicoleta Mitroiu, Institutul European, Iași, 2011, p.38;
  • iv Iordache, Mihaela și George B., Arta teatrului, Editura Nemira, București, 2004, pp. 97-98;
  • v Op. cit. p. 98;
  • vi Op. cit. p. 99;
  • vii Vezi Marie-Claude Hubert în op. cit p.12;
  • viii Op. cit. p. 99;
  • ix Op. Cit., pp. 98-99;
  • x Op. cit., p. 99.