Arta sub călcâiul totalitar se schimonosește. Restaurația engleză a cântărit mult în evoluția teatrului. Începând cu Republica lui Platon, apoi Utopia lui Morus, Cetatea soarelui de Campanella, ne apropiem de contemporaneitate și putem numi pe Huxley și imaginarul din Minunata lume nouă, pe Wells, Zamiatin sau Orwell cu distopiile Mașina timpului, Noi și 1984. Lista ar mai putea continua, omul a avut de-a lungul timpului diferite viziuni asupra realității istorice. De altfel fiecare epocă și-a avut cuvântul de început, dat de gândirea ce se voia unitară. Mișcarea imprimată în toate domeniile existenței: al artei, științei, religiei, filosofiei și mai ales al conducerii. Cuvântul deschizător avea fie scopul de a produce voință în rândul elitei, fie, ceva mai târziu, în rândul maselor.

Reclamă

Arta sub călcâiul totalitar

Regimuri absolutiste de ocârmuire au născut de fiecare imagini ireale ale conducătorilor. Realitatea fiind cea care a suferit modificări pentru a se încadra așa-zisul vis devenit realitate. Însă societățile absolutiste își găsesc sfârșitul în revoluții (cum se întâmplă în Marea Britanie după ce au ieșit din granițele puritanismului), care este urmat de o stare de anarhie datorat elanului oferit de frustrarea privării de libertate.

Restaurație vs. Clasicism, arta sub călcâiul totalitar

Identificăm epoca Clasicismului francez ca o societate de tip cultural sintactic, în care regulile sunt impuse sub imaginea unui om idealizat. Pentru explicarea atmosferei secolului al XVII – lea în Anglia să ne amintim importanța purității genurilor pe care o dădeau francezii în timpul Clasicismului. Astfel, putem percepe restricțiile impuse societății engleze, și mai apoi de ce viziunea teoretică a exegeților englezi de la sfârșitul secolului al XVII – lea și o bună parte din secolul al XVIII – lea asupra teatrului este înverșunată împotriva stricteții și a prețiozității.

Teoria artei teatrale anglicane este fundamental diferită tocmai prin faptul că sunt apreciate lucruri distincte. În cazul francezilor avem nevoia de puritate și de bună-cuviință. De cealaltă parte, a englezilor, de înțelegere și chiar de nebunie. Trăsăturile sunt datorate parcursurilor istorice diferite. Să nu uităm că în cazul

Clasicismului regulile s-au conturat după o fază barocă, ceilalți au cunoscut o etapă istorică restrictivă, teatrul Reformei trăiește într-o perioadă de destindere, regula este blamată în urma puritanismului din conducerea lui Cromwell, unde legea era dată din și în jurul Bibliei: „În ochii acestui popor legalist trebuia totdeauna să fie respectată litera legii și, pentru că Biblia era legea lui Dumnezeu, fiecare urma să ducă o viață în strictă conformitate în litera Bibliei.”1

Matei Călinescu identifică un anumit Clasicism englez

Matei Călinescu identifică un anumit Clasicism englez: „John Dryden, unul dintre întemeietori clasicismului englez […], se inspiră nu o dată, în prefețele la pisele sale de teatru, din acele Discours și Examens în care Corneille își teoretizase opiniile sale despre tragedie, iar ceva mai târziu, într-o Apologie pentru poezia eroică (Apology for Heroic Poetry) reia unele dintre ideile lui Boileau, pe care-l consideră unul dintre marile spirite al vremii […] Rymer, care în O scurtă privire asupra tragediei (1698) condamnă, în numele cucoanelor clasice, Othello de Shakespeare”2.

Dar acesta nu are în vedere faptul că din start englezii au alt model diferit de al francezilor, inspirându-se din activitatea culturală a clasiciștilor, nu cel al artei anticilor. Numește clasicism englez perioada istorică contemporană cu Clasicismul, nu mișcarea cultural-artistică desfășurate pe țărmurile insulei.

Teatrul din perioada Restaurației

Societatea engleză din perioada Restaurației este departe de a fi supusă regulilor, din contră. Oliver Goldsmith în Eseu despre teatru sau o comparație între comedia cu haz și sentimentală vorbește tocmai despre încălcarea hotarelor dintre genuri: „Dacă oamenii găsesc plăcerea de a plânge la o comedie, ar fi nedrept să-i lipsim de această plăcere de a plânge la o comedie, ar fi nedrept să-i lipsim de această plăcere inocentă. Dacă acestor piese li se tăgăduiește numele de comedie n-avem decât să le dăm oricare alt nume, iar dacă produce plăcere înseamnă că sunt bune.”3

Teatrul din perioada Restaurației este oglinda pusă în fața unei societăți destinsă până la promiscuitate chiar. Nevoia de libertate se manifestă în om. La nivel de societate se pot observa mainifestări teatrale care arată trezirea englezilor. Arta iese de sub călcâiul puternic al regimului opresiv de dinainte.

„La curtea lui Carol al II – lea, ura față de ipocrizie a mers până la disprețul decenței. Pentru că se terminase fețele acelea întunecate și cu moda părului scurt care se înstăpâniseră la Westminster, Whitehall voia să-și savureze revanșa. În palatul acesta, deschis pentru toată lumea, oricine putea fi martorul desfrâului regal. În fiece seară oștenii din gardă îl vedeau pe rege străbătând grădinile pentru a se duce la amanta lui, atotputernica și impudica lady Castlemaine”.4

Dreptul la desfrâu

De aici am putea spune că oamenii și-au revendicat dreptul la desfrâu. Nu trebuie să sperăm la rigurozitate pe scenă în fața unui public îngăduitor. Ridiculizarea viciilor ar fi neconformă, astfel se alege dezvăluirea virtuților vieții particulare.6  Englezii vor să se amuze după timpul petrecut în severitatea impusă de un ideal rece, iar, cum spune Goldsmith, comedia flateză slăbiciunile tuturor. Englezul minoritar acestei perioade este un fel de Dorian Gray și asemenea lui

„cafeaua și ceaiul, introduse de curând în Anglia, sunt pretexte pentru deschiderea unor coffee houses, unde se bea mai mult rachiu decât cafea.” sau  „Femei îmbrăcate în haine bărbătești, grupuri care se adunau ca să danseze în pielea goală, comportarea cinică pe care și-o îngăduiau unii față de cameriste, toate acestea vădeau trăsăturile obișnuite ale perioadelor de dezmăț care urmează aproape întotdeauna după marile răsturnări sociale.5

Fantezie

Oamenii simt nevoia de mai multă exploatare a fanteziei, iar teatrul este unul dintre punctele importante în distracția acestuia, poate de aici și predilecția pentru comedia a acestora. Pentru ei nu este important să păstrezi acele les bienséances cultivate de francezi. Se cultivă indulgența față de poet, acesta trebuie să știe cum să producă plăcere spectatorilor. Comedia sentimentală în final se rezumă la stilizarea cu trăsături din tragedie:

„Ajunge numai să înălțăm puțin personajele, să împopoțonăm eroul cu o panglică, să dăm eroinei un titlu…”7 Goldsmith („Eseu asupra teatrului sau O comparație între comedia de haz și cea sentimentală“ 1772)

Comedia și arta teatrală

Se îngrijorează de dispariția comediei, se pare că tragedia nu este genul înalt, cum era pentru francezi. Maniera pe care o regăsim în tragic este una mult prea pompoasă pentru gustul publicului englez, de asemenea teama era aceea de a nu pierde în simple voulute și poezii lipsite de fond:

„În prezent se pare că umorul dispare de pe scenă și în curând actorii noștri comici nu vor mai rămâne cu nimic în afară de un costum bogat și un cântec frumos.”8

Franța reprezintă un model pentru Anglia secolului al XVII – lea, sunt preluate chiar și anumite cuvinte. Rațiunea este una din caractersticile cele mai îndrăgite. Trebuie să precizăm ca nu este un desfrâu etern, sunt păstrate limitele unei anumite decențe. Regăsim în amble cazuri arta sub călcâiul totalitar.

Datorită decenței se renunță la acea credință năucitoare promulgată de Cromwell: „Această religie blândă și rezonabilă are o mare influență asupra englezilor. Nimic mai fals să ne imaginăm, dând crezare comediilor și memoriilor de curte, că pe vremea Restaurației țara întreagă s-a dedat desfrâului și cinismului.”9

Congreve

Populația este mult mai liniștită și îngăduitoare, se practică o continuă înțelegere a comportamentului uman, apelul la Rațiune- după modelul francez, dar este o Rațiune care sondează neîntrerupt și în profunzime, încercând în orice situație să privească din unghiul contemporaneității lor și a specificului național10 este o societate care ni-l oferă pe Newton.

Congreve face distincții între firile umane, identifică categorii și comportamente-tipar, oferă o definiție a temperamentului: „Temperamentul nostru are legătură cu noi și cu cele ce pornesc de la noi […] acțiunile noastre nu sunt niciodată atât de multe și diferite ca formă ele sunt așchii ale aceluiași trunchi”11.

Arta rămâne neputincioasă în fața naturii, pentru că nu poate schimb complet ci doar deghiza constituția firească a omului (Congreve Despre temperament în comedie 1696). Congreve consideră că numai evidentul poate să pătrundă în comedie ca material umoristic. O atitudine diferită față de cea a francezilor, unde comedia este centrată asupra ridiculizării moravurilor. Publicul englez conduita fără cusur și limbajul adecvat rămân doar volute artificiale din doctrina puritanilor.

Trezirea englezilor

Trezirea englezilor este una remarcabilă, aceștia au un spirit critic dezvoltat. Fiecare gânditor având filtre prin care lasă realitatea să treacă. Au modele pe care le folosesc pentru a se organiza după specificul lor. Își rezervă libertatea de-a pune totul la îndoială. Farquhar nu îl consideră pe Aristotel literă de lege. El considera că numai un poet poate să înțeleagă care este adevărata formă a operelor:

„Arta poetică nu este decât o culegere de observații culese din opera lui Homer și Euripide, care pot fi accidentale și care rezultă ocazional din compoziția operelor respective și nu din principiile esențiale pe care se bazează.”12

Ca o consecință a pierderii respectului (cel puțin a nivelului acestuia acordat de către puritani) Bibliei, textul vechi nu mai rămâne etalon pentru poeții dramaturgi englezi. Teatrul în perioada Restaurației își desfășoară trena pe un sol instabil, Anglia este condusă de un rege care după exil pierde pulsul țării și poate societatea rămâne singură în căutarea ritmului propriu.13

Desigur teoreticienii pot să surprindă mai mult nevoile unui public ideal, imaginat de fiecare în parte, care poate fi un alt univers dar steril din care cuvântul să nu ajungă esența fenomenului teatral, asemenea sunetului care nu poate să se propage în vid. Întâlnim o împotrivire față de sentimentalismul sau predilecția pentru o sinceritate aproape brutală, teatrul rămâne un pilon important în societatea Restaurației.

Note de subsol

  • 1 Maurois, Andre, Istoria Angliei vol. II, București, Editura politică, 1970, p. 75.
  • 2 Călinescu, Matei, Clasicismul vol. I, București, 1969, Editura Tineretului, pp. 32-33;
  • 3 Goldsmith în Teorii europene despre teatru- EXTRASE- din European Theories of the Drama, Barrett H., Clark, New York, 1965, CROWN PUBLISHERS, pp. 49-50;
  • 4 Op. Cit., pp. 98-99;
  • 5 Op. Cit., p. 99;
  • 6 Goldsmith în op. Cit., p. 49;
  • 7 Op. Cit., p. 50;
  • 8 Op. Cit., p. 50;
  • 9 Op. Cit., p. 103;
  • 10 Anacronism voit, termenul de națiune și realitatea specificului național, folosite cu sensul din zilele noastre apare în Romantism, reprezentând una din caracteristicile de seamă a romanticilor. Vezi Dinu Bălan, ETNIE, ETNICITATE, NAŢIUNE ŞI NAŢIONALISM. CÂTEVA PRECIZĂRI TERMINOLOGICE, p.13;
  • 11 Op. Cit., p. 16;
  • 12 Op. Cit., p. 41;
  1. 13 Zamfirescu, Ion, Istoria Universala a Teatrului vol. IV, București, 2004, AIUS, p. 84.