Inchiziția spaniolă. Procedura inchizitorială nu se caracteriza prin rigurozitate imediat după ce Inchiziția a fost înființată. Personalul bisericesc era responsabil de realizarea anchetei, dispunând de acel concurs al auxiliarilor specializați. Prin personalul bisericesc mă refer la preoți. În fiecare an, poate o dată sau chiar de două ori, parohiile în care se semnalau prezențele unor eretici erau vizitate de către un episcop și un arhiepiscop, ambii din cadrul fiecărei dioceze. Trei persoane, adică trei locuitori erau obligați de către episcop sau de către reprezentantul acestuia să depună jurământ atunci când vor observa comportamente suspecte, denunțând, astfel, toate ereziile, iar persoanele care refuzau depunerea jurământului erau considerate niște eretici.
Inchiziția spaniolă. Dacă Biserica sancționa doar faptele înfăptuite de către o persoană, ci nu persoana, aceasta din urmă va fi luată în subordinea puterii civile.
În situația în care un cleric se afla în postura de eretic, în principal, era degradat din poziția bisericească, după care înmânat puterii civile. Se înregistrează o diferență clară între pedeapsa de natură civilă și cea de natură bisericească. Primul tip urmărea pedeapsa care era rezultată din încălcarea legilor, pe când al doilea tip urmărea corectarea delicventului cel puțin dintr-o perspectivă teoretică.
Inchiziția spaniolă a reprezentat unul dintre cele mai elaborate sisteme de șantaj, în primul rând prin faptul că proprietățile oamenilor erau confiscate în urma arestării lor. Prin confiscarea proprietății, Inchiziția exista, acest act în sine reprezenta rațiunea caracterului activ al instituției. Această confiscare a averii se producea înainte ca acuzatul să fie condamnat, pentru că toată lumea înțelegea faptul că nici o persoană nu putea scăpa fără condamnare. Proprietățile erau confiscate chiar dacă posesorii acestora erau morți. Se deschideau mormintele, le erau scoase oasele și arse, fiind, astfel, post-mortem pedepsiți pentru erezie. În urma acestei acțiuni, proprietățile acestora erau luate, într-un mod silit, de la moștenitorii legali ai persoanelor arse.
În cazul celor care își recunoșteau fapta săvârșită, atât penitențele, cât și pedepsele dictate acestora urmau să fie pronunțate împreună în cadrul unei ceremonii publice, dar atunci când procesele se sfârșeau.
Inchiziția spaniolă a desfășurat o propagandă aprigă îndreptată împotriva atât a evreilor (fie reali fie presupuși), a musulmanilor, cât și a vrăjitoarele, iar prin aplicarea tuturor metodelor, printre care anchetarea, urmărea eliminarea oricărui lucru care era străin catolicismului.