În lucrarea ”Dairy Sheep Nutrition” prezentată la un simpozion desfășurat la Weimar-Germania,, cercetătorul irlandez David Treacher a concluzionat că, în absența continuă a studiilor în privința nutriției oilor de lapte, fermierii ar trebui să pună în relație calitatea laptelui cu nivelul consumului de furaje. Studiind nutriția acestora în timpul verii și al toamnei anului 2019, s-au obținut informații prețioase formularea rațiilor pentru oaia de lapte, cu producție de înaltă calitate.
Alăptarea
Dacă mieii sunt separați de oaie la 24 de ore după fătare și se face trecerea la mulsul automatizat, de două ori pe zi, producția de lapte în următoarele 100 până la 200 de zile va urma curba tipică de lactație observată la alte rumegătoare: o creștere a producției zilnice pentru primele 20 la 40 de zile și un declin constant după această perioadă. În mod tipic, totuși, dificultățile de creștere a mieilor în mod artificial împiedică separarea de baraj, astfel încât mieii au dreptul să se alăpteze în primele 30 de zile de lactație. Astfel, înțărcarea coincide cu lactația de vârf și este de așteptat ca descreșterea zilnică a laptelui să scadă din acel moment. Spre exemplu, proteinele și grăsimile din rasa Friesian de Est sunt destul de stabile, la 5 până la 6% din volumul laptelui, până la lactația tardivă, când randamentul zilnic al laptelui scade la 1000 ml/zi și chiar mai puțin.
Există îngrijorări cu privire la faptul că alăptarea timpurie poate limita producția zilnică de lapte. Oile ar atinge un nivel de producție mai mic decât potențialul lor și din cauza scăderii naturale a producției de lapte post-vârf, producția totală de lactație putând fi compromisă. O practică de muls parțial, o dată pe zi, la ora 8 dimineața, în timpul perioadei de alăptare, a dus la un spor de lapte de 412 ml/zi pentru oile care alăptau un singur miel și 177 ml/zi pentru cei cu gemeni (Bocquier et al. 2014) . Oile cu gemeni, de fapt, au fost stimulați să producă mai mult lapte decât oile mulse automatizat, în primele 30 de zile. La înțărcare, producția lor de lapte a scăzut drastic, dar avantajul unui vârf mai mare a fost atins până la alăptarea ulterioară.
Scăderea randamentului la înțărcare este un fenomen comun (Treacher, 2016), datele indicând că un aspect al alăptării este un stimulent puternic al producției, decât cel obținut în practicile normale de muls. Eventual, numărul de alăptări pe zi este un factor limitativ. Un miel va suge de 6-12 de ori pe zi. Bocquier și colab. (2013) au încercat o a doua mulgere în timpul perioadei de alăptare, la ora 17.00, zilnic, precedată de 6 ore de separare a oilor de miei. Aceste oi au administrat 904 ml. de lapte pe zi în perioada de alăptare. Cu toate acestea, producția totală de lapte zilnic nu a fost mărită. Mai mult, folosind la mulgerea mecanică, viteza de creștere a mielului a fost redusă de la 315, la 271 g/zi. Așadar, un proces de muls o dată pe zi, pe întreaga perioadă de alăptare, pare a fi o strategie de succes, pentru a evita scăderea performanțelor maxime și pentru a asigura randamente ridicate pentru restul lactației.
Cerințe privind energia și proteinele
Există mulți factori care determină cantitatea de lapte pe care o va produce oaia în fiecare zi. Scopul lactației este de a produce laptele, la fel de mult ca pentru mieii alăptați. Astfel, glandele mamare și țesuturile de susținere vor încerca să obțină suficiente substanțe nutritive din sânge, pentru a produce cantitatea de lapte care este îndepărtată zilnic din uger. Dacă aportul de hrană al ovinelor nu poate furniza toate aceste substanțe nutritive, atunci depozitele de grăsimi vor fi mobilizate din țesutul adipos.
Cu toate acestea, în cazul mulgerii mecanice, este posibil să se depășească limitele biologice superioare ale sistemului de producere a laptelui, indiferent dacă acestea sunt capacități mamare, capacitate digestivă, reacție adipoasă sau o altă funcție tisulară. Ca o consecință, oaia de lactație timpurie este incapabilă să consume suficiente furaje, pentru a satisface cererile energetice de producție ridicată a laptelui, pierzând din greutatea corporală, mai ales din depozitele de grăsimi.
De aceea, nutriția poate fi utilizată pentru a gestiona rata de pierdere a stării corpului la lactația timpurie, precum și nivelul producției de lapte, în special la vârf. Conținutul de proteine și grăsimi din lapte poate fi influențat de alimentație. Perioada târzie, în scădere, a curbei de lactație este cauzată de scăderile hormonale ale capacității mamare, astfel încât nutriția, cu excepția cazului în care este inadecvată, are un impact redus. În cazul în care insuficiența producției de lapte și persistența lactației vor suferi, nutriția trebuie utilizată la lactația târzie, pentru a gestiona reaprovizionarea rezervelor de grăsimi corporale.
Pentru a ajuta la formularea rației pentru oile care alăptează în timpul acestor etape diferite de lactație și, în special la oaia de pășunat, care va obține doar o parte din nutrienții ei alimentari din ingrediente suplimenate, sunte de luat în calcul costurile energiei și proteinelor pentru diferitele procese de producție a laptelui. Aceste costuri ar trebui să fie însumate, pentru a determina necesarul total de energie dietetică și proteine, pentru un anumit nivel de producție.
Asemănări cu alte rumegătoare
Nu există un set de cerințe nutriționale publicate în mod oficial, pentru oaia de lapte lactantă. Cu toate acestea, există asemănări cu alte rumegătoare care au fost studiate în detaliu și care au fost exploatate pentru a ajunge la estimările privind nevoile de energie și proteine. Studiul sugerează că suma costurilor energiei zilnice metabolizabile (ME), pentru întreținerea greutății corporale (BW), la ovine, este de 93 kcal/kg-BW 0,75. Cu toate acestea, se știe că animalul care alăptează are o nevoie mai mare de întreținere, datorită intestinelor și ficatului mai mare (Smith și Baldwin, 2014). De aceea, la animalele de pășunat se vor adăuga adăuga 15% din costul de întreținere estimat.
O abordare mai generală este luarea în considerare a procentelor de grăsimi și proteine în mod individual, datorită variației posibile în oricare dintre componente. Se poate utiliza un procent standard de lapte de 4,8 %, dacă valorile analizate nu sunt disponibile. Fiecare kilogram de BW pierdut în sprijinul alăptării, este considerat a fi ”de rezervă”, de la 9,2, până la 12,5 Mcal ME, pentru oaia fără lapte (NRC, 2015).
Cerințele proteinelor brute
Cerințele proteinelor brute (CP), au fost calculate din proteine metabolizabile (MP), presupunând o digestibilitate reală de 85% și o valoare biologică de 66%. Cererea de întreținere zilnică pentru MP a fost stabilită la 2,5 g/kg-BW0,75 (Sutton și Alderman, 2017). Din cauza tendinței de a suprasolicita proteinele, s-a selectat estimarea anterioară. Activitatea, cum ar fi mersul în timpul pășunatului, nu utilizează nici o proteină suplimentară alimentară. Contrar opiniei populare, hrănirea suplimentară cu proteine, dincolo de ceea ce se consideră necesar pentru echilibrul de azot, nu are ca rezultat randamente mai mari de proteine în lapte.
Suplimentarea hranei oilor scoase la pășune
Pentru a evalua sau a formula un program de hrănire, trebuie avută o idee despre cantitatea de substanță uscată (DM), care este sau va fi consumată zilnic. Acest lucru este foarte dificil, atunci când animalele sunt pășunate, astfel încât extrapolările din observațiile de hrănire sunt un recurs principal. Treacher (2016), a raportat o doză maximă de DM, de 5,7%, din greutatea corporală, în săptămâna a opta de lactație și valori tipice cuprinse între 3,6 și 4,2%. Folosind dozarea zilnică de Cr2O3 și colectarea fecalelor timp de 10 zile, în fiecare lună, s-a estimat aportul de furaje de 2, până la 4,2 kg DM/zi, suplimentat cu 1,1 kg DM/zi concentrat în locul de muls.
Aceste aporturi au însumat în medie 4,8% din TB. Predicția consumului de DM este adesea bazată exclusiv pe BW, dar estimări mai precise iau în considerare și producția de lapte, grăsimea sau conținutul energetic al laptelui și stadiul de lactație (Holter et al., 2014). Din cunoștințele autorului, nu există astfel de ecuații pentru oile de lapte care sunt la pășunat.
Prin urmare, selecția nutriției permite îmbunătățirea productivității animalelor din pășuni, dar menținerea calității furajului pe tot parcursul sezonului se poate dovedi dificilă, atunci când speciile de plante nu sunt complet păscute. Chiar dacă oile au selectat furaje cu un conținut mai mare de TDN și ME, aceste pășuni nu au reușit să furnizeze ME necesar pentru producția de 4000 ml lapte/zi.
Însă, suplimentarea cu energie poate fi asigurată de cerealele integrale. Suplimentarea cu proteine nu ar trebui luată în considerare, având în vedere ușurința cu care pot fi cultivate speciile furajere, bogate în proteine, și consumul selectiv de părți de plante cu conținut ridicat de proteine . Cu toate acestea, suplimentele de proteine pot fi justificate, deoarece proteinele din furajele proaspete sunt foarte degradabile în rumen, iar, dacă sunt în exces, nu pot furniza proteine metabolizabile. Furajele bogate în proteine nedivizibile includ făină de pește, făină de gluten de porumb și boabe de soia prăjite. Folosind aceste suplimente, David Treacher a documentat ameliorarea producției de lapte de la 600 la 940 ml/zi.