Ce este dragostea adevărată? Sentimentul prin care te poți autodepăși

Când ești cu adevărat iubit te simți împlinit, sentimentul acesta nu ar trebui să creeze suferință.

Ne anulează proiecțiile propriei noastre persoane în celălalt, sau chiar într-un personaj fictiv, un alt eu, pe care ai ajunge să-l impersonezi, dacă ai face tot felul de schimbări.

Exercițiul mental al proiecției poate fi nociv. dacă ajungi să trăiești tot timpul cu ideea că „tu cel de acum”, nu ești omul acela bun.

Atunci când persoana iubită îți spune „te-aș iubi dacă…” și pune mereu câte o condiție, este un mod de-a te anula. De a-ți altera întreaga structură interioară și exterioară. Iubirea adevărată nu te mărginește și nu te face captiv în propriile tale defecte sau neajunsuri.

Din păcate cultura occidentală are o viziune fatalistă asupra puterii acestui sentiment (iubirea). Marile povești de dragoste la care ne închinăm au un final tragic. Vezi „Tristan și Isolda”, „Romeo și Julieta”.

La baza culturii nostre se află mitul Elenei din Troia, care este urmat de tragedia lui Agamemnon, ucis de soția care-l înșela, atunci când ajunge. Penelopa nu este deloc împlinită de căsnicia sa, din care Ulise lipsește timp de 10 de ani. Iubirea are la bază un joc al seducției, care durează, de fapt, pe tot timpul relației. Avem două persoane implicate: Seducătorul și cel sedus.

Ne interesează care este acțiunea seducătorului, cel care inițiază totul. Gabriel Liiceanu spune că acesta ia persoana de care se îndrăgostește și o duce într-o altă lume, pe care el singur o creează, în care amândoi reușesc să se împlinească. Este o ieșire din cotidian, o realitate puternic legată de semnificația cuvântului „a seduce”.

„Ce spune verbul latinesc seduco? În primul rând seduco înseamnă „a duce la o parte”, „a trage la o parte”, „a lua deoparte”. Me seducit foras narratque…, spune Terenţiu, „mă ia deoparte afară şi îmi povesteşte…”. De aici se generalizează în mod firesc sensul de „a separa”, „a despărţi”: cum mors anima seduxerit artus, „când moartea va despărţi trupul de suflet” (Vergiliu). Sensul pe care îl folosim noi astăzi şi pe care cuvântul îl are în toate limbile romanice a apărut în latină ultimul, şi anume la autorii creştini.”

Și care sunt lucrurile asupra cărora trebuie să medităm, cu privire la condiția seducătorului în viața celui sedus.

„1. De ce parte anume te duce seducătorul?

2. În virtutea a ce, din constituţia noastră, putem lua pe cineva deoparte sau putem fi luaţi de cineva deoparte? Ce anume din seducător şi din sedus face cu putinţă ducerea (luarea)-de-o-parte?

3. Prin ce anume seduce seducătorul, prin ce anume te poate duce în partea în care vrea el?”

Seducția este o putere, din moment ce reușesc să conving și conduc pe cineva pe drumul creat și deschis de mine. Înseamnă că eu sunt cel care am nevoie de „victima” mea, dar iubind trebuie ca eu să fiu cel care oferă ceva. Iei un om și fie îl duci:

„de partea rea a lucrurilor, punându-­l pe o cale greşită şi corupându-­l, sau de partea bună, sporindu-­l şi (con) ducându-­l către propria lui împlinire şi libertate. Altfel spus, seducţia poate avea loc în orizontul iubirii şi spre binele celuilalt (te fac să mă iubeşti, te supun şi îţi sporesc fiinţa), sau poate avea loc în orizontul cinismului şi spre binele meu doar (te fac să mă iubeşti şi te folosesc).”

Punctul doi, care se referă la ce anume ne poate face să fim seducători sau seduși, își găsește răspuns în dorință. Adică avem în noi un fel de dor de-a fi seduși sau de a seduce, nevoia de a iubi și de a fi iubit. Noi suntem în așteptarea de a fi seduși. Predispuși la iubire.

„Datorită acestui dor şi acestei dorinţe confuze el este apt de a fi sedus. Orice seducător intră în viaţa noastră purtând cu el promisiunea de împlinire a unei aşteptări neprecizate. Romeo se află în starea de îndrăgostire înainte de a o întâlni pe Julieta, Margareta aşteaptă (şi astfel este deja pregătită) să fie sedusă de Faust. Orice discipol, apoi, îşi visează maestrul înainte de a­l cunoaşte.”

Al treilea punct, cum poate să ne seducă „maestrul”, este tocmai faptul că reușim împreună să ne autodepășim. Este un drum al împlinirii reciproce

„La capătul oricărei seducţii se naşte o lume aparte, adică tocmai lumea care a rezultat din separaţia pe care o instituie seducţia, din acea ducere­ şi luare­-de-­o-­parte […] Prin actul seducţiei ei sunt răpiţi din lumea aceasta […] Lumea pe care o deschide seducătorul este lumea vrăjită a seducţiei şi tocmai în misterul ei, în noutatea ei, în unitea ei constă toată forţa seducţiei. Cel sedus ştie că participă la misterul acestei lumi pe care şi-­a dorit-o cu ardoare şi că această lume există doar pentru el. Ea este lumea pe care cel sedus o aştepta şi care se aşează cu un firesc desăvârşit în orizontul acelui dor de ceva încă necunoscut. Iar seducătorul e cel care o poate deschide pentru că, spre deosebire de cel sedus, el cunoaşte obiectul pe care cel sedus îl doreşte fără să-­l ştie

O iubire este adevărată când totul devine bun de ambele părți, când fiecare în parte are de câștigat.

O astfel de relație a fost între filosoful Martin Heidegger și Hannah Arendt, pe timpul acela, el era profesor iar ea studentă. Totul a debutat când, venită pentru o oră de consultare, discuția lor a durat câteva ore, până s-a înserat, iar la final, Heidegger a căzut în genunchi în fața studentei sale.

Această legătură avea să o marcheze pe viață, îndrăgostitul profesor căsătorit cu altcineva îi va scrie, în prima scrisoare trimisă, despre greutatea și riscurile acestui parcurs.

Ştii pe ce teritoriu ai păşit? Ştii oare că, ajunsă aici, rişti ca femeia ce urmează să devii să fie ameninţată în chiar esenţa feminităţii ei? De ce există acest risc? Pentru că Universitatea, ca teritoriu al „muncii spirituale” (geistige Arbeit), însingurează. Ea presupune aşezarea pe un drum „ce sfârşeşte în cumplita singurătate a celui care se dedică cercetării ştiinţifice”. În cazul unui bărbat e altceva.”

Acest joc al seducției s-a întins pe decenii, deși el niciodată nu va renunța la familia sa iar ea se va căsători cu altul. Când va scrie Heidegger cea mai importantă lucrarea, „Ființă și Timp”, Hannah va deveni oaza lui, prin care va reuși să gândească altfel și să se raporteze diferit la timp.

Își va dori să termine mai repede lucrarea pentru a fi mai aproape de ea și de familie. Dar ea va fi cea care va înțelege acea stare de însingurare a creației, în care se afundă el.

Pe de altă parte, Heidegger, va fi un adevărat erastes, mentor, al acesteia, pe care o ajută să meargă pe drumul acesta anevoios al filosofiei, cu atât mai mult pentru o femeie.

Istoria îi va despărți, ea fiind evreică, a fost nevoită să părăsească Germania care intra sub imperiul nazismului.

Peste ani se vor reîntâlni dar, după o noapte petrecută împreună, îi va spune că s-a obișnuit să-l iubească în absență. Amintirea relației lui și scrisorile pe care și le trimiteau, au fost cele care au pus ordine în parcursul său filosofic, de împlinire.

Această lume nouă va deveni nucleul din care s-au încărcat fiecare în parte cu iubire.

Lasă un răspuns

Sursa foto: Adevarul.ro

Lady Gaga pregătește lansarea unui nou album după 3 ani de așteptare! Ce trebuie să știi despre ‘Chromatica’

Veste mare pentru toți românii. Ce restricții se ridică după 15 mai