Sallis oferă o nouă perspectivă asupra interpretării Logos-ului în lectura filosofiei platoniciene. Redimensionarea conceptului de „logos”, în viziunea lui Sallis, merge mai departe de exegeza oferită de paradigma occidentală. Logos-ul fiind asimilat prin prisma a două semnificații, ambele fiind în legătură cu modul în care se raportau grecii vechi la divinitate. Această legătură dintre logos și divinitate va fi asimilată și în filosofia medievală creștină. Fiind asimilat datorită sensului său de element care ordonează lumea. Fiind o forță divină (Demiurg) care instituie un anumit echilibru mudan:

Reclamă

„Din această cauză şi potrivit acestui raţionament, Demiurgul a alcătuit universul din toate elementele în întregul lor, ca un tot unic, desăvîrşit, nesupus bătrîneţii şi bolii. Iar ca formă, i-a dat-o pe cea potrivită și înrudită ca natură. […] Demiurgul a făurit universul în formă de cerc şi de sferă, avînd peste tot extremele la fel de depărtate de centru – dintre toate formele, cea mai desăvîrşită şi mai asemănătoare cu sine. Căci Demiurgul a considerat că identicul este de mii de ori mai frumos decît opusul său.”

Reclamă

Sallis: Platon și semnificația logos-ului

În general, spune Sallis, s-a pus accentul pe rațiune și pe ideea de argumentare, dezbatere cu argumente („argument demonstrativ”). Ambele dimensiuni fiind legate de sfera limbajului, fiind preluate ca determinări ale primului înțeles cu sensul de „cuvânt”. Iar importanța logos-ului de acest tip, al argumentării rezidă în faptul că ne conduce către adevăr. Logos-ul este privit asemeni unei căi spre adevăr și spre cunoașterea celuilalt (interlocutorului):

„Un dialog veritabil nu e posibil decît dacă vrem cu adevărat să dialogăm. Graţie acestui acord între interlocutori, reînnoit în fiecare etapă a discuţiei, nu se întîmplă ca unul din interlocutori să impună propriul său adevăr celuilalt; dimpotrivă, dialogul îi învaţă să se pună în locul celuilalt, deci să-şi depăşească propriul lor punct de vedere.”

Omul ajunge să transcendă prin intermediul acestui logos

Interlocutorii ajung să cunoască ceva ce nu le este familiar, reușind să se reorienteze sau să aducă valențe noi asupra viziunii proprii față de obiectul supus dezbaterii. Omul ajunge să transcendă prin intermediul acestui logos, cuvântul are puterea de a întregii ființa umană. Importanța cuvântului este una fundamentală, fiind o modalitate de instituire a unei ordini. Ajută la instituirea relației dintre particular și universal:

„Datorită efortului lor sincer, interlocutorii descoperă prin ei înşişi un adevăr independent de ei, în măsura în care se supun unei autorităţi superioare, logos-ului. Ca în întreaga filosofie antică, filosofia constă aici în mişcarea prin care individul se transcende în ceva ce îl depăşeşte, pentru Platon în logos, în discursul ce implică o cerinţă de raţionalitate şi universalitate.”

Sallis va privi acest fapt ca efort susținut a participanților, puterea de transcendere rezidă mai mult în miza pe care o au interlocutorii, cuvântul în sine nu are puterea aceasta, pune accent pe ceea ce Hadot numește o măsură a „efortului […] sincer, [prin care] interlocutorii descoperă prin ei înşişi un adevăr independent de ei.” O situație foarte bine ilustrată în cazul dialogurilor prezentate în dialogul platonician „Phaidros”.

Logos și pharmacon

Unde Socrate va apela la un artificiu prin care să prezinte ceea ce nu i se pare adevărat, fiind un efort de a invoca o opinie eronată în viziunea lui, nefiind de față persoana căreia îi aparține opinia prezentată discipolului său. Socrate va evoca semnificația oferită de Lysias cu privire la subiectul relației dintre un erastes și un eromenos. Opinie care nu reflectă opiniile sale, astfel sunt puse în discuție argumentele care sunt împotriva unei asemenea manifestări. Vom vedea cum pentru Socrate logos-ul se preface într-un pharmakon, o modalitate prin care poate denunță caracterul înșelător al logosului, Phaidros fiind indus în eroare de frumusețea discursului ținut de Lysias, cel mai înzestrat scriitor din zilele noastre,urmează un joc al celor doi, în care fiecare în parte îl momește pe celălat.

Este o modalitate prin care se subliniază tocmai capacitatea logos-ului de a fermeca și convinge. Este un preambul care marchează caracterul logos-ului în dimensiunea sa de discurs, de argument, de fapt se face trimitere către natura retoricii. Dubla natură care face posibilă convingerea celuilalt prin intermediul fumuseții logos-ului (cuvânt și discurs deopotrivă).

Capacitatea logos-ului de a fermeca și convinge la Platon 

„Dar tu, se pare, ai găsit leacul vrăjit prin care să mă faci să ies. Mă simt ca animalele lihnite pe -care le mîni fluturîndu-le sub nas o ramură înverzită sau vreun fruct; așa şi tu, îmi întinzi discursuri bucată cu bucată şi s-ar zice că ai să mă plimbi astfel prin toată Atica sau mai ştiu eu pe unde ţi-o fi voia. Acum însă, de vreme ce-am ajuns aici, socot că· cel mai nimerit e să mă lungesc pe iarbă. Iar tu, aşază-te cum crezi că ţi-e mai bine pentru a putea citi- şi-apoi începe.”

Prin discursul pe care urmează să-l rostească Socrate, se apelează la trei din dimensiunile identificate de Sallis termenului de „logos”. În viziunea sa fiind, pe lângă principalele semnificații care trimit către realitate de comunicare. Semnificația de cale de transmitere a ceva, de „a spune” și „a vorbi”, John Sallis identifică și capacitatea acestuia de „aducerea lucrurilor împreună”.