Oriunde în jur ne-am uita, problemele emoționale, stresul, anxietatea, depresia sau alte afecțiuni emoționale sunt des întâlnite. De cele mai multe ori acestea sunt asociate cu insuccesul, cu dorința de a obține mai mult sau cu neliniștea.
Ei bine, nu întotdeauna aceste probleme au legătură cu ceva ce trăim în prezent. Deseori, apariția unor astfel de tulburări emoționale își are rădăcinile mult mai adânc. Undeva în copilărie.
În viața actuală acestea se manifestă într-un mod specific, de multe ori aproape „tras la indigo” la multe persoane.
Nevoia de a te izola în clipele de tristețe
Dacă simți nevoia să fi singur, cu propriile gânduri și emoții atunci când ai o supărare, necesitatea vine din copilărie. Explicația în acest sens susțin psihologii ar fi că în acea etapă a vieții nu ți s-a permis să îți exteriorizezi trăirile.
Nu de puține ori cei mici sunt încurajați să lase deoparte lacrimile și să privească situația ca un „copil mare”. Ei bine, acest gen de încurajare din partea părinților se traduce mai târziu ca o nesiguranță la maturitate.
Îți ascunzi lacrimile
Plânsul este elementul firesc ce ne scoate la iveală emoțiile în raport cu o situație pe care o trăim sau vizualizăm. În copilărie, mulți dintre părinți își îndeamnă micuții să nu plângă. De cele mai multe ori aceste trăiri sunt minimizate, așezate într-un colț nesemnificativ. Ori, conform teoriilor psihologice ale copilului, fiecare emoție a acestuia ar trebui validată. Astfel, la maturitate, adultul va simți nevoia să își ascundă lacrimile, acestea fiind semn al slăbiciunii.
Nu accepți ajutor din exterior
„Ești mare și poți singur”, este una dintre frazele pe care copilul le aude în pruncie. Pe acestea le poartă cu el și în viața de adult, producându-și suferință. Încurajarea de a le face pe toate singur te va transforma în adultul care nu acceptă ajutor din exterior. Dorința de a le face pe toate singur nu este întotdeauna cea mai sănătoasă abordare.
