Limba română este plină de sintagme, cuvinte împrumutate și expresii care ne fac graiul mai dulce.
Multe cuvinte pe care le folosim provin din alte limbi, reprezentând comuniunea popoarelor pe acest teritoriu. Toți am auzit de „ciubuc” și poate că îl folosim la fel de des, dar câți dintre noi știm de unde provine el?
„Limba noastră-i o comoară” spunea marele poet român Alexei Mateevici și putem să-i dăm dreptate. Deși poezia a fost scrisă în urmă cu mai bine de un secol, versurile ei se regăsesc folositoare și astăzi. Limba română este plină de cuvinte nemaipomenite, împrumutate sau create de noi care ne ajută în vorbirea de zi cu zi.
Toți am auzit măcar o dată de cuvântul „ciubuc”, dar oare, care este originea sa? Cuvântul „ciubuc” în Dicționarul Explicativ Român înseamnă: 1. Pipă (orientală) cu țeava lungă. Țeavă de lulea. 2. Ornament în relief care marchează marginile unui perete, ale tavanului, ferestrei etc. 3. Avantaj sau câștig ilicit.
Pe vremuri, ciubucul era un fel de pipă, iar ciubucarul se ocupa de crearea ei, pentru a fi de cea mai bună calitate și numai bună de cumpărat. Ciubucciul are rolul de a avea grijă de ciubucele boierului, să le curețe sau să le umple cu tutun. Pentru acest serviciu, boierul oferea câțiva bănuți, denumit bacșiș. După ceva vreme, a început să se denumească ciubuc și să fie folosit de toată lumea.
Cuvântul provine din limba turcă de la „ciubuk” și este folosit, în prezent, pentru a descrie o sumă de bani lăsată unei persoane, precum chelnerului, peste nota de plată. O altă explicație a sa este „o sumă de bani dată unui funcţionar ca răsplată pentru un serviciu ilegal.”
„Pe vremuri, ciubucul era un fel de pipă, o lulea. Ciubucarul era cel care făcea ciubuce. Ciubucciul era cel care se îngrijea de ciubucele boierului. Le curăța, le umplea cu tutun și așa mai departe. Boierul îl recompensa pe cel care avea grijă de ciubucele sale cu niște bănuți, un fel de mic bacșiș. De aici numele de ciubuc, adică un mic bacșiș.”
