Pașaportul, documentul care definește naționalitatea și promite libertate de mișcare, s-a transformat radical în ultimul secol. Originile sale moderne datează de aproximativ 100 de ani, când Liga Națiunilor, predecesorul Națiunilor Unite, a decis într-o conferință de la Paris în 1920 forma și conținutul standard al pașapoartelor de astăzi.
Realitățile geopolitice au impus această necesitate; după Primul Război Mondial, multe state naționale noi se formau din ruinele vechilor imperii, iar milioane de oameni erau strămutați. Pentru a face față fluxului migrator provenit din țările inamice, Germania, Franța, Marea Britanie și Italia au început să solicite documente oficiale de identificare.
Hermine Diebolt, de la Biblioteca și Arhivele Națiunilor Unite din Geneva, explică motivele necesității standardizării acestui document: „Vameșii s-au confruntat dintr-o dată cu multe documente de călătorie diferite, cu mărimi și forme diferite, și era greu să știi dacă pașaportul era autentic sau nu”. Astfel, un sistem unitar a devenit imperativ.
Cu toate acestea, introducerea pașapoartelor nu a fost lipsită de controverse. Publicul și chiar unii lideri politici s-au opus inițial acestei măsuri, văzând-o ca o restricționare a libertății și o invazie a vieții private. Chiar și așa, Lumea nu s-a întors la vechea libertate totală de mișcare, iar pașaportul a rămas un standard internațional.
Azi, importanța pașaportului variază considerabil. În 2023, pașaportul Emiratelor Arabe Unite este considerat cel mai puternic la nivel mondial, în timp ce cel al Afghanistanului se află pe locul ultim. Totodată, aproximativ 10 milioane de persoane nu au cetățenie și, în consecință, nu au acces la niciun pașaport, adesea ca rezultat al discriminării etnice.