Modalitatea estetică a teatrului

Gândirea estetică a lui Camil Petrescu a vizat cel mai mult teatrul. Modalitatea estetică a teatrului, teza de doctorat a lui Camil Petrescu, are scopul de a prezenta esența teatrului și de a descoperi teatrul ca fenomen social. Bergson este cel care îi oferă lui Camil Petrescu perspectiva din care să își prezinte propria teorie asupra teatrului, care surprinde, spune Camil Petrescu, cel mai bine diferența dintre viziunea normală și viziunea artistului1.

Reclamă

Husserl a cărui explicare a conștiinței pure oferă o perspectivă mai adecvată pentru explicarea teoriei artei imitative2, el este preferat de Camil Petrescu. Lucrarea reprezintă o importantă încadrare istorică a evoluției teatrului. Urmărește aspecte care țin de regie, de arta actorului, și de atitudini și curente care au sălășluit în sânul acestuia. Face o trecere prin climaxurile vieții teatrale încă de la începuturile sale.

Reclamă

Expunerea sa începe cu Antichitatea, unde este prezent doar dramaturgul, reprezentarea acesteia fiind schematică. Apoi trece cu o mai mare aplecare asupra artei teatrului în Clasicism, face o mai scurtă trecere prin Naturalism și Romantism și apoi ajunge în Expresionism, unde analizează ce se întâmplă cu teatrul lui Lucian Blaga. În toate aceste epoci exemplificarea tuturor aspectelor teatrale are scopul identificării natura teatrului, caută esența, cea care îl deosebește de celelalte manifestări spectaculare. Aceasta este originea spre care teatrul se întoarce de fiecare dată, un motor care-i pune în mișcare toate celelalte componente.

Analiza expozițiunii sale asupra actelor de manifestare ale teatrului

În urma analizei expozițiunii sale asupra actelor de manifestare ale teatrului pot fi identificate o parte a trăsăturilor propriei dramaturgii, ce anume l-a condus spre alegerile făcute în scrierea pieselor sale de teatru. Aspecte pe care le vom găsi reflectate în dramele sale, se identifică o atitudine a artistului. Pentru început aflăm în lucrarea sa teoretică despre teatru că este o „exhibiție organizată, al cărui obiect este o întâmplare reprodusă în fața unei mulțimi anume adunate.”3

Camil Petrescu are convingerea că teatrul are două direcții, prima este cea în care textul dictează modalitatea de expresie a artei teatrale, iar cealaltă este o artă aservită actorului ca om. Avem prima reprezentare a artei teatrale pe planul actorul-mijloc, prin care publicul are acces la text, fenomen specific teatrului instituționalizat; a doua actorul-om, bufonul care a luat naștere și s-a dezvoltat în zonele de periferie ale societății, vine din pătura inferioară dar este punctul de unde teatrul ca instituție va ajunge la virtuozitate.

Premisa de la care pornește este primatul textului, de acesta depinde evoluția globală a teatrului, mereu totul se face în funcție de text, el este cel care angrenează întreaga dezvoltare a artei teatrale. Textul este esența teatrului, dar nu teatrul în sine! Primatul textului este o realitate care s-a fundamentat pe năzuința metafizică a obiectivării, a supraviețuirii:

„Textul scris apare ca un principiu de economie a experienței și a creației, e adică un fenomen cultural în sensul specific al cuvântului […] Teatrul modern apare și el păstrând tocmai relația text-actori și chiar forma localului, ceea ce trebuie subliniat ca esențial, fiindcă acest teatru nu e decât o reluare a tradiției antichității.”4

Clasicismul francez

Totul se îndreaptă spre text, atenția auditoriului, arta actorului. Este insinuată o tradiție care, începând cu Renașterea, pune textul pe un piedestal și totul trebuie să-i urmeze îndemnurile. Astfel problema caracterului său creator-reproductiv a fost pusă în discuție mult mai târziu.

Clasicismul francez, despre care autorul ne spune că este primul considerat în lume, propunea doar o imitare a naturii frumoase, dar nu oferea nimic care să se refere la interpretarea actorului. În cadrul acestuia nu se face referire la actor, acesta este mijlocul prin care publicul are acces la text, arta actorului este redusă la o tehnică ce este mai potrivită artei oratorice.

„nu a cerut decât propriu-zis prezentarea declamatoare a rolului, căci cu toată etimologia lui și cu toată moștenirea romană compromisă, cuvântul n-avea multă vreme nimic peiorativ.”5

Arta actorului pornește din text în Clasicism

Arta actorului pornește din text, Clasicismul propune o adaptare a actorului la cerințele textului. Această estetică a rațiunii absolute reduce arta actorului la intonarea unui text. Nu avem joc scenic, costum sau decor, nici lumina nu este pusă în discuție. Teatrul are acum un caracter retoric, fapt datorat reducerii artei teatrale la arta actorului, care la rândul său este redusă la arta declamației.

Gordon Craig spre o gândire estetică

Gordon Craig va spune mult mai târziu despre actor că trebuie să facă mai mult decât o simplă recitare a textului. Însă, în Clasicism, arta actorului este aservită unui text. Ce implica „tirada și jocul de cuvinte, poanta, acrobația verbală, iar toate acestea se datorează concentrării asupra momentelor maxime de text, asupra tiradelor”.6

Textul pe mai departe rămâne un background. Actorul va încerca să scoată din el ce consideră că ar putea să-l pună în evidență. Prin expresii sau cuvinte care s-ar potrivi mai mult firii sau vocii sale. Romantismul vine cu o doză de patetism, omul trebuie să fie expus la scenă deschisă. În epoca aceasta apare drama, care va ajunge să însemne text teatral și care avea în prim-plan acțiunea, sfârșind prin a fi realitatea artei teatrale.

Drama trebuie să prezinte multă acțiune, fapt condamnabil ale cărui rădăcini le descoperim la Aristotel, în acest teatru îi descoperim pe Dumas, Scribe, Ponsard. Acest teatru se face vinovat de refuzarea lui Bernard Shaw, el este cel care aduce până la paroxism primatele sale, de aici vine reacția naturalistă.

Naturalism și gândirea estetică

Descoperim un naturalism al patosului care vine să facă o despărțire între text și interpretul său. Verismul italian și Teatrul de la Meiningen sunt cele care vin să combată Romantismul. Primul vrea să reda prin toate elementele sale ce este în interior. Se vrea o expunere a realității interioare dar el pierde adevărul pe care-l năzuiau:

„Teatru naturalist și-a făcut un soi de dogmă dintr-o voită ignorare a sălii și firește a stârnit la început multe proteste faptul că interpreții vorbeau mai mult cu spatele la public, cum a provocat nemulțumiri un anumit lasă-mă să te las în comportarea prea familiară a actorului, care se socotea asemeni unui om care se știe singur ori cu ai lui, acasă la el. Trebuie să spunem însă că teatrul lui Antoine numai depășind gândul și voința marelui inițiator a devenit ceea ce s-a numit mai târziu teatru bulevardier, teatrul salonului monden de conversație și al dormitorului în scenă.”7

Până aici totul a fost făcut sub semnul imitației. Trecem la ce numește Camil Petrescu Revoluție, aceasta încearcă să redea o realitate psiho-socială, să redea o realitate solidă. Gordon Craig se pune pieziș naturalismului, luptă pentru punerea actorului la locul său, nu vrea să fie suprimat, el apără teatrul împotriva textului și a decorului- care în naturalism fusese supraevaluat, el trebuie să evite convenționalul. Pe scurt teatrul se ridică deasupra celorlalte arte și deasupra realității. Arta teatrală îi este închinată regizorului, el preia ceea ce fusese cândva destinat teatrului, el este cel care pune totul în mișcare, arta actorului rămâne la decizia regizorală, la fel și decorul.

Teatrul Pur

Trecem la Teatrul Pur care trimite spre primitivism, o artă care vrea să pună organicul ca un prim element în reprezentație. El se opune cu desăvârșire raționalismului, este un suflu artistic care ține de nonconformism, se vrea o nouă formă, un nou în toate, oamenii caută speranță. Manifestarea aceasta artistică Camil Petrescu o pune sub semnul unei confuzii, Craig nu înțelege faptul arta imitativă nu este servilă realității, pentru că această creație artistică impune un autentic proces spiritual.8

Expresionismul și el reprezintă o reacție împotriva naturalismului, are intenția de a potența expresivitatea „prin accentuarea esențialității, ori ca un caz special în cadrul mai larg al tendinței spre absolut, cum vrea anume L. Blaga.”9 Arta nu poate realiza absolutul pentru că acesta nu se manifestă obiectiv. P

entru a explica limitările acestei aspirații ale anunță faptul că doar în ce numea Husserl conștiință ar putea fi realizabil în aparență pentru ce-și propun expresioniștii: să prezinte esențele individului.10 Textul este condamnat din nou, se dorește un teatru al spontaneității, al improvizației. Camil Petrescu oferă o explicație fenomenologică prin care să prezinte în ce condiții ar putea fi acest lucru posibil.11

Concluzie

Reținem aplecare lui Camil Petrescu pentru primatul textului și pentru un teatru cu oameni. Om pe care îl intuim în Doctrina substanței unde trebuie subliniat că el prezintă, în contrast cu existențialismul, omul ca pe un obiect- face referire la subiect. Teatrul trebuie să fie o fuziune între arta actorului, arta regizorală, decor și toate trebuie adecvate convenției specifice teatrului. Toate s-au dezvoltat și depind de text pentru că el este cel care îl conservă. Pe mai departe rămâne de urmărit adecvare dramaturgiei sale la toate încadrările filosofice date realității și la premisele sale în ce privește arta teatrului.

Note de subsol

  • 1 Vezi în Camil Petrescu, Modalitatea estetică a teatrului, București, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 70;
  • 2 Ibidem, p. 68 și p. 116;
  • 3 Ibidem, p. 136;
  • 4 Camil Petrescu, Primatul textului în op. Cit. pp. 31-33;
  • 5 Ibidem, pp. 35-36;
  • 6 Camil Petrescu, în Modalitatea estetică a teatrului, pp. 37-38;
  • 7 Ibidem, pp. 62-63;
  • 8 Ibidem, pp. 79-113;
  • 9 Ibidem, pp. 115;
  • 10 Revoluția teatrului în Avangardă;
  • 11 Vezi în Camil Petrescu, op. Cit. p. 119;