Încercări de emancipare
Islamistul Ali Merad, autorul cărţii L’Islam contemporain, ne prezintă factorii care au determinat evoluţia opiniei musulmane în favoarea emancipării femeii. În rândul factorilor externi, el subliniază, în primul rând, contactul culturilor. Acest contact, deşi mult mai vechi (datând din timpul ocupaţiei maure în Spania, al celei otomane în estul Europei sau prin intermediul cruciadelor), s-a intensificat în secolul al XIX-lea şi după aceea prin presă, călătorii, literatură, conducând la promovarea unei imagini total diferite a femeii, aşa cum există ea, de pildă, în Occident.
Alt factor extern ar fi misiunile creştine pe teritoriul ţărilor islamice, care au exercitat o influenţă indirectă asupra societăţii musulmane. Şi nu în ultimul rând, un factor determinant este cel intern, constând în predica reformistă, deşi timidă, desfăşurată chiar în interiorul Islamului in ultima parte a secolului al XIX-lea.
Pornind de la sintagma profetului:
“Căutarea adevărului este o obligaţie de credinţă pentru toţi musulmanii şi toate musulmanele”, se va pune tot mai mult accent pe încercarea de emancipare, fără restricţie de rasă sau sex. Pe de altă parte, tinerele musulmane, familiarizate cu cultura şi mentalitatea europeană, au devenit tot mai sensibile faţă de criticile formulate în Europa referitor la situaţia femeii în ţările islamice, o situaţie marcată de ignoranţă, claustrare, aservire capriciilor şi pasiunilor bărbatului.
În Egipt, mişcarea de emancipare a femeii a început mai devreme decât în Orientul Apropiat şi a avut rezultate deosebite. Astfel, în 1873, la Cairo, se fondează prima şcoală pentru fete. Şcolăriţele sunt invitate să vină la şcoală fără văl. Acesta este momentul începutului discordiei în lumea musulmană egipteană. Sub protecţia religiei, musulmanele tradiţionaliste stigmatizează pe femeile fără văl, ocărându-le public. Pe de altă parte, cei ce susţin eliberarea femeii iau Coranul ca mărturie pentru a aminti că nu există în legea islamică nici un text care să impună folosirea vălului.
Lucrurile privitoare la femeie s-au schimbat şi datorită intensei activităţi a soţiei preşedintelui Anwar el-Sadat.
“Întreaga mea energie şi proiectele mele – spune J. Sadat – vizau ameliorarea condiţiilor femeii, limitare a numărului de naşteri, înlăturarea analfabetismului, educarea tinerilor”. În 1952, s-a obţinut dreptul de vot pentru femei şi posibilitatea de a munci alături de bărbaţi. În 1974, a fost organizată la Cairo o conferinţă a femeilor africane şi din lumea arabă. În 1979, preşedintele Sadat semnează un decret prezidenţial prin care, în Parlamentul egiptean, se vor suplimenta cu 30 locurile pentru femei. În data de 3 iulie 1979, după patru ore de dezbateri furtunoase în Parlament, au fost adoptate reformele cuprinzând legile privitoare la condiţia femeii.
Egiptencele îşi făceau astfel auzită vocea pe scena politică. În Turcia, câteva legi se opun încă din 1917 căsătoriei la vârste fragede, cerând chiar un certificat prenupţial. De asemenea, se legiferează dreptul femeii de a cere divorţul şi de a solicita numeroase formalităţi pentru repudiere. Sub guvernul părintelui Turciei moderne, Atatürk (1881 – 1938), se introduce reprimarea vălului, înlocuirea legislaţiei coranice cu dreptul civil şi obligativitatea purtării numelui de familie.
Chiar dacă după moartea lui Atatürk a reapărut vălul pe faţa femeilor când acestea ies pentru a merge la moschee, totuşi curentul modernist a devenit tot mai puternic. În Indonezia, femeia are o situaţie mult mai bună decât surorile ei din alte ţări islamice, bucurându-se de un număr mai mare de drepturi. Poligamia legală este rară în Indonezia, iar concubinajul de origine preislamică se întâlneşte doar la oamenii foarte bogaţi.
Soţia nu poartă vălul şi nu trăieşte închisă în casă
Soţia nu poartă vălul şi nu trăieşte închisă în casă, putând reprezenta familia inclusiv în relaţii comerciale. De altfel, trebuie observat faptul că Islamul nu este atât de unitar pe cât s-ar părea şi că există multe deosebiri de la o ţară musulmană la alta în ceea ce priveşte statutul social al femeii. Doar Arabia Saudită, Iranul şi Mauritania aplică cu stricteţe cele mai severe prescripţii ale legii islamice (sharia).
În 1975, în Mexic, la o conferinţă a O.N.U. ţinută cu prilejul anului femeii, delegaţia femeilor Arabiei Saudite era compusă din bărbaţi. În alegerea hainelor, femeile saudite trebuie să se supună unui cod ultraconservator. Orice femeie văzută în public cu braţele sau picioarele descoperite este pedepsită de către poliţia religioasă. Prima şcoală pentru fete a fost înfiinţată în 1960.
În 1973, a fost înfiinţată la Ryad prima universitate pentru femei, unde doar femeile au fost autorizate să predea. Când au fost admişi să predea şi profesorii de sex masculin, aceştia nu aveau voie să se afle în aceeaşi încăpere cu studentele, care urmăreau cursul pe un circuit de televiziune33. Există, însă, tot mai multe temeiuri şi speranţe că situaţia femeii musulmane, mai devreme sau mai târziu, se va ameliora.
Proporţia căsătoriilor poligame a început să se diminueze simţitor
De pildă, proporţia căsătoriilor poligame a început să se diminueze simţitor: ea este mai mare în ţările care se întrepătrund cu Africa Neagră, Sudanul, Mauritania. În toate celelalte ţări arabe, căsătoriile poligame reprezintă 5% din total. Conform recensământului făcut în Siria în 1970, doar 3,7% dintre bărbaţi sunt poligami – majoritatea dintre ei având două soţii (3,3%), rareori trei (0,2%) şi cu totul excepţional patru (0,02%)34.
Costurile ridicate pentru achitarea soţiei, precum şi rezerva femeilor de a avea co-soţii, au făcut ca poligamia să devină o “relicvă de lux” la care pot aspira doar bărbaţii mai în vârstă şi cei bogaţi. Pentru cei mai mulţi dintre cei care încearcă să înţeleagă resorturile interioare ale lumii islamice, singura şansă de emancipare reală a femeii musulmane rămâne educaţia, învăţătura şi cunoaşterea.
Accesul spre universităţi, spre studiu poate constitui o cale sigură spre eliberarea femeii şi spre ieşirea din starea de stagnare în care s-au aflat atâta vreme ţările islamice. Deşi încă oprimată, considerată inferioară bărbatului, capabilă doar de a se ocupa de treburile gospodăriei, femeia musulmană începe să-şi revendice drepturile sale fireşti.