Romantism cu oameni care fac promisiuni ce depășesc limitele verosimilului, personaje fantastice interacționând cu lumea efectivă, îngeri malefici care te ajută să-ți învingi firea. Reveniri și răzbunări tumultoase. Scena e plină de personaje precum Contele de Monte Cristo,  Mefisto sau Faust, Julien Sorel, vrăjitoare viclene.

Reclamă

Multe alte apariții ce nu ar fi fost nicicând acceptate într-o lume a rațiunii absolute sau a unei dogme riguroase. Romantismul vine pe firul culturii europene ca o revoltă nu împotriva clasicismului, ci împotriva clasicității însăși, împotriva ideii de seninătate și de infinitate a imaginii artistice, împotriva catharsisului și în favoarea pasiunilor tulburi, care nu se supun și refuză purificarea.[1]

Perioada romantică reprezintă un imens tablou al contrastelor, acum sunt bine definite națiunile. Astfel fiecare din acestea  își are parcursul său care vine în completarea culturii europene. Acum totul este stabilit prin comparație, a cărui unui punct de raportare este omul, idealizat și anatemizat, capabil să fie învins și glorificat deopotrivă.

Revoluția franceză

Începută în 1789 oferă o altă lume, omul este trasat cu alt contur, capabil să decidă asupra sa. Nu mai este nevoie de intervenția lui Dumnezeu. Mai ales de cea a bisericii, idee promulgată deja în Iluminism prin deism. Marea Teorie admite existența unei divinități și a nemuririi sufletului și respinge implicarea zeului în acțiunile omului. acesta fiind singurul care poate decide pentru sine. Romantismul își are existența sub sfera încheierii erei religioase.

Geniul Creștinismului

Astfel, nevoia de exprimare a eului și mai târziu de inventare a propriei persoane este pregnantă. Individul trebuie să-și facă simțită prezența cu orice chip, reușita vieții sale devine una terestră. Se poate spune că destinul său nu mai este apărat de Dumnezeu. Cel la care secole de-a rândul omenirea se închinase. Cultul religios este înlocuit de cultul omului. Se întocmesc lucrări care să vorbească despre fabulosul existent în lume și în interiorul omului.[2]

Există un puls al specificității care este pasionant și pasionat, un mit modern care fascinează și pe care omul este gata să-l mărească oricând, deoarece acesta contribuie la definirea propriei identități, fapt ce măgulește interesul pe care și-l intuiește sau dorește individul romantic.

Acesta convins de importanța sa nu se teme să simtă și să se dedice cu toată ființa în sfera lui a plăcea. Miraculosul este de origine religioasă, cum îl găsește François-René de Chateaubriand în lucrarea sa Geniul Creștinismului. Religia fiind ea însăși o pasiune:

„Asemeni tuturor sentimentelor puternice, are ceva grav și trist; ne atrage în umbra mânăstirilor și pe vârfuri de munte. Frumusețea pe care o adoră creștinul nu este o frumusețe pieritoare; este acea frumusețe veșnică pentru care discipolii lui Platon se grăbeau să părăsească lumea.”[3]

Creștinismul

Este o religie care cere dăruire sinceră, profundă, avântul pe care-l au martirii lui nu vorbesc de nicio cumsecădenie, sau o anume cenzură pusă ființei. Exaltarea pe care o cere acesta este tocmai tresărirea eului pe care o regăsim în arta romantică, adânc implementată în viscerele sale.

Vocea revoluționară romantică trezește spiritul și găsește miracolul ascuns imediat după colț, reveria însoțind realitatea, exact aici este punctul în care se întâlnește cu sentimentul religios faptul de a considera supranaturalul, miraculosul, inerente existenței.

  1. Natura misterului este fascinația, religia are întotdeauna taine pe care omul nu le poate pătrunde, dar tocmai asta, în viziunea lui René este esența amândurora, pentru că noi nu putem pătrunde niciuna din naturile acestea.[4] Pe scurt în ambele cazuri (Romantism și Sentimentul religios) sunt puse în discuție probleme de ordin metafizic, lumea efectivă fiind o mică parte a întregii existențe. În literatură nu trebuie să constituie religia în sine, miraculosul, subiecte, ci trebuie să se insinueze un substrat care să fie din sfera acestora: miraculosul trebuie să constituie motorul lucrării.[5]
  2. Un alt factor pe care René găsește important în Creștinism este faptul că în el Dumnezeu este pus în legătură directă cu omul. Există o relație cu individul, nu cu creația, astfel acesta reprezintă un background hotărâtor aproape în cultul pe care îl are Romantismul pentru om ca individ, acesta având acces personal la miracolul lumii: divinitatea. Pe care cultura europeană o resimte până secolul nostru.

Despre Germania și naționalism

Madame de Staël încercând să surprindă specificul german în literatură face distincția între două tipuri de literatură, una de natură păgână- de inspirație antică și una spiritualistă- inspirată din Evul Mediu. Și în accepția acesteia regăsim o urmă vagă a unui miraculos ce este insinuat în domeniul literar.[6] Pornește de la ideea că niciodată popoarele germanice nu au fost în totalitate integrate de către Imperiul Roman, astfel fiind numai parțial romanizate există un impediment major pentru francezi în înțelegerea literaturii germanice.

  • În completarea acesteia Wagner precizează că există două tipuri de drame: una care își are sevele în roman regăsită în piesele lui Shakespeare- care a reușit să condenseze romanul în dramele sale și cealaltă drama greacă, alcătuită după indicațiile prost înțelese ale lui Aristotel, iar scriitori germani nu se pot identifica cu ei.[7] O altă voce care se duce spre trecutul din Evul Mediu și Renaștere, refuzând să fie subjugată doctrinei  antice promulgată până în prezentul său de câteva secole.
  • Lucrare scrisă la începutul secolului al XIX- lea, Despre Germania, este de fapt o lucrare care se adresează tot realității individului, autoarea afirmă la un moment dat că germanii sunt superiori prin indivizi, francezii fiind capabili să se impună numai ca masă.
  • Încurajează afirmarea personală, națiunile sunt mărețe prin contribuția personală a fiecăruia. Atât timp cât omul se identifică la nivel macroscopic cu cei de-aceiași origine, acest lucru trebuie să fie reciproc, privind celula trebuie să regăsești caracteristicile definitorii ale organismului major, omul este responsabil de propriul destin, dar și de cel al semenilor săi- atât de multă importanță îi este atribuită.

Clasicismul vs. Romantismul

Nu acordă importanță istoriei fapt datorat evenimentelor care nu se încadrau în doctrina acestuia, mai târziu, în Iluminism există o anumită istorie filosofică- lipsită de istorism, mințile luminate aduceau în discursurile lor doar evenimentele ce ar fi putut constitui argumente.

Romanticii au o privire realistă asupra acesteia, prin prisma faptului că istoria reprezintă un fenomen capabil să strivească reveria lor- întrevăd caracterul real al ei, fantezii care pier în fața implacabilei realități: omului i se înfățișează nereușita.

Aceștia găsesc o legătură organică între lumea vegetală și istorie. Parcursul acesteia este același cu cel din natură,[8] implacabilul parcurs al faptului că el încă în viață este conștient de sfârșit. Că-l așteaptă această cruntă închidere, dar ei nu se tem să privească aspectul acesta și mai ales să-l prezinte. Este o anumită cruzime necesară, de care anticii se fereau. Shakespeare este cu atât mai mult de apreciat:

„Shakespeare ne face să simțim acea emoție înfricoșătoare, acel fior înghețat care-l cutremură pe om atunci când, plin de viață, află că trebuie să piară.”[9]

Se încurajează exaltarea trăirilor. Contestată în Clasicismul francez. Este necesară această explicare a îndeletnicirii romanticilor de a căuta supranaturalul și pasiunea, care provoacă rumoare în rândul curtenilor ce nu se vor viciați.

Pentru ei  omul caută în capodoperele imaginației emoții plăcute. Or, bunul-gust nu este decât arta de a  cunoaște și de a prevedea ce anume le poate pricinui[10]. Însă printre care se insinuează prezența teatrului străin, cel britanic cu precădere, Shakespeare rămâne glorios în viziunea doamnei Staël.  Desigur antrenați de secolul luminilor, sunt pregătiți să se alăture acestei mișcări moderne.

Simțire romantică

În linii mari pentru francezi se resimte lipsa unei implicări. Sunt cumva mânați să părăsească sterilitatea, puritanismul pe care l-au promulgat și de care în final au ajuns să fie subjugați de acesta. Clasicismul își are martirii săi dar și victimele care se cer răscumpărate.

Romantismul aduce în scenă nume importante din Franța: Hugo, Al. Dumas, Vigny, Balzac, Lamartine și mai sus amintitul Stendhal. Pentru perceperea noii mișcări trebuie să se schimbe perspectiva, toți aceștia au avut de înfruntat oameni cu gândirea rigidă, blocați probabil în alte timpuri. Corneille este răscumpărat, am putea spune, acum este timpul Iluziei comice, acum scena este înnobilată datorită găzduirii dramelor shakespeareiene. E timpul visării.

Stendhal

Stendhal este cel care evidențiază legătura francezilor cu Romantismul, publică în  anul 1823 Racine și Shakespeare. Critică Clasicismul. Acesta fiind depășit, cumva vocea lui era cea care grăbea mișcare spre maturitate. Se voia schimbarea gustului academicienilor ce priveau cu jind spre trecutul acela ideatic, neconcordant cu realitate societății lor contemporane.[11] Sunt oameni care sunt gata să surprindă esența națiunii franceze și să o prefigureze în artă. Se cere imperios, se poate spune perceperea importanței contribuției aduse de scriitorul renascentist la nașterea.

Concluzie

Franța prezentă mereu pe scena mare a lumii, una dintre culturile majore ale Europei, g  eneratoare de mari curente artistice. Sub egida ei teatrul și-a găsit de secole adăpost. Reprezentând nu doar un refugiu pentru artiști, ci locul propice afirmării acestora. Aducerea în lumina favorabilă a fanteziei, a lui Shakespeare. Aducerea exaltării, a pasiunilor și a contrastelor de către Madame de Staël și  Chateaubriand. Aceștia sunt porțile care deschid francezilor Romantismul. Care, în zilele noastre, este exemplificat prin referire în mod deosebit la Germania și Franța.

Note de subsol

[1]. Croce, Benedetto, 1971, Clasicismul și Romantismul, Breviar de estetică (Estetica în nuce), București, Editura Științifică, p. 215;

[2]Marian Tufaru, Lupta dintre Revoluţia Franceză şi Biserică: fenomenul decreştinării, în Historia;

[3]René de Chateaubriand,1998, Religia creștină considerată ea însăși pasiune, Geniul Creștinismului, București, Anastasia, p. 141;

[4]René de Chateaubriand, Despre natura misterului în op. Cit., pp. 42-44;

[5]René de Chateaubriand, Poetica Creștinismului, în op. Cit., p. 122;

[6]Madame de Staël,1967, Despre Germania, Scrieri alese, București, Editura De Stat Pentru Literatură Universală, p. 382;

[7]Richard Wagner, 1983, Opera de artă dramatică și literatura dramatică, Opera și drama, București, Editura Muzicală, pp. 112-113;

[8]Edgar Papu, 1980, Istoria și Istorismul, Existența romantică, București, Editura Minerva, p. 138;

[9]Madame de Staël, 1967, În op. Cit., p. 350;

[10]Madame de Staël, 1967, În op. Cit., p.346;

[11]Ion Zamfirescu, 2004, Istoria universală a teatrului, Craiova, Aius, pp.239-230;

 Bibliografie

  1. Benedetto, Croce, Breviar de estetică (Estetica în nuce), București, Editura Științifică, 1971;
  2. Chateaubriand, René, Geniul Creștinismului, București, Anastasia, 1998;
  3. Madame de Staël, Scrieri alese, București, Editura De Stat Pentru Literatură Universală, 1967;
  4. Papu, Edgar, Existența romantică, București, Editura Minerva, 1980;
  5. Tufaru, Marian, Lupta dintre Revoluţia Franceză şi Biserică: fenomenul decreştinării, în Historia;
  6. Wagner, Richard, Opera și drama, București, Editura Muzicală, 1983;
  7. Zamfirescu, Ion, Istoria universală a teatrului, Craiova, Aius, 2004.