Raționamentul absurdului și lumea modernă. O lume pe dos

Raționamentul absurdului și demersul Thunberg

Raționamentul absurdului un fenomen al realității noastre. Este cunoscut la scară globală demersul Gretei Thunberg, nominalizată la premiul Nobel pentru Pace, ca semn al recunoașterii contribuției sale în combaterea schimbărilor climatice. Pentru ea, lipsa de implicare a persoanelor influente, este de neînțeles. Cum se poate ignora o casă în flăcări?

„Suntem la începutul unei distrugeri în masă, spune Greta, și vorbim numai despre bani.”¹ Pentru ea sfârșitul este aproape, orice tergiversare va fi considerată de iresponsabilă, autodistrrugerea omului este un fapt paradoxal, cu alte cuvinte absurd. Declarațiile Gretei au fost criticate de foarte multe persoane.

Un jurnalist de la SkyNews Australia, Jeremy Clarkson, a subliniat nonsensul criticii aduse adulților. Acesta susține că nu există o motivație pentru condamnarea iresponsabilității „oamenilor mari”, având în vedere faptul că generația Gretei este cel mai mare consumator de energie electrică și de dispozitive poluante².

Pentru președintele rus, Vladimir Putin, demersul Gretei este absurd, demonstrează acest fapt invocând tocmai costurile necesare pentru ca idealul ei să devină realitate:

„nimeni nu i-a explicat Gretei că lumea modernă e complicată. E complexă și în continuă schimbare. Oamenii din Africa sau Asia visează la o viață prosperă, cum au cei din Suedia. Cum se poate realiza acest lucru? Cerându-le să folosească panouri solare? Știe cineva ce costuri implică acest lucru?”³

Cerc vicios al paradoxurilor și nonsensurilor

Se pare că avem de-a face cu un cerc vicios al paradoxurilor și nonsensurilor. Este absurd să stăm pe un butoi cu pulbere. Însă același lucru putem spune și despre sacrificarea oamenilor prin renunțarea la anumite obiceiuri, considerate foarte poluante, care fac posibilă creșterea economică și, prin urmare, obținerea unui trai mai bun. E absurd să condamni dorința de înavuțire, când tu promovezi metode de obținere a energiei electrice foarte costisitoare.  Se aduce în prim-plan lipsa de înțelegere în profunzime a lucrurilor. Situația aceasta depășește granițele rațiunii, paradoxul acesta îngreunează ducerea la bun sfârșit a demersului anunțat de activista suedeză.

Este absurd tot ce nu înțelegem: „oamenii înclină să cheme absurd, spune Robert Pinget, tot ceea ce nu înțeleg.”⁴

Observăm faptul că absurdul este o realitate prezentă în viețile noastre. Orice om se poate întâlni cu el. Inamicul Gretei este logica. Explicațiile celor doi bărbați urmează legile logicii. Se folosesc de un raționament al absurdului pentru a demonstra imposibilitatea, pe deoparte a punerii în aplicare a măsurilor invocate, pe de altă parte pentru a demonstra revolta nefondată și situația ironică, dacă nu chiar atitudinea ipocrită a Gretei.

Este o tehnică adaptată nivelului său de comprehensiune, din declarațiile ei știm că vede totul în alb și negru, nu poate înțelege nuanțele. Primul aspect de care se leagă Vladimir Putin este faptul că nu i-a fost explicată complexitatea lumii în care trăim. Este o luptă dialectică. Cei doi combat cerințele tinerei prin utilizarea unor argumente care vizează demonstrarea lipsei de raționalitate a acestora.

Sentimentul absurdului

Mergând pe firul acestei probleme putem să admitem cu ușurință că situația aceasta este fără rezultat. Nimeni nu poate acționa în mod radical în lipsa unor mijloacelor adaptate nevoilor realitătii, inadecvarea mijloacelor creează haos. Sentimentul absurdității poate fi resimțit de orice om, el fiind singura ființă care-l poate sesiza, nu poate exista decât în mintea umană.⁵

Raționamentul absurdului este folosit de Zenon din Eleea pentru demonstrarea imposibilității mișcării. Hobbes numește absurdă o expresie lipsită de sens. Filosofiile lui Scheling, Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche, Dilthey, Spengler, Max Scheler, Heidegger și Jasper, sunt considerate de Georg Lukacàs filosofii iraționaliste. Fiecare în parte încurajează cunoașterea particularului în detrimentul universalului. Iraționalismul prezintă esența lucrurilor, se dezbate tema imposibilității supunerii realității limitelor rațiunii. Ideea absurdului este prezentă în conștiința oamenilor, înaintea denunțării sale în existențialism.⁶

Existențialism

Decizia noastră imprimă sensul vieţii noastre şi, uneori, pe al celorlalţi. Sartre spune asta, la un an după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în conferința publică L’ existentialisme est un humanisme. Cruzimea paradoxală a umanității, din timpul celor două războaie duse de om împotriva sa, schimbă coordontale existențiale. Filosofia lui Sartre se formează pe fundalul derutei create de:

„prăbușirea valorilor consacrate, tradiționale, fie a devalorizării lor, fie a răsturnării brutale și […] descompunerea conștiinței axiologice, duce la o deteriorare a simțului realității. Realitatea se degradează pentru cel care a pierdut sensul ei.”⁷

Existențialismul propune o perspectivă realistă (care să se plieze pe necesitățile timpului său) asupra identității umane, care este în fond o soluție pentru un om aflat în criză. Sartre pretinde că omul are obligația să ofere sens lucrurilor, acesta este liber să-și aleagă sensurile.

Neant și neantizare la Sartre

Omul există într-o lume a lucrurilor inerte, prin contactul cu lumea se naște conștiința. În-sinele realității este format din totalitatea lucrurilor. Acesta este absurd pentru că nu a fost semnificat de conștiința umană. Pentru-sinele se mișcă în limitele lumii inerte, reprezentând conștiința umană, fiind un vid, conștiința este în afara raporturilor cu realitatea, își îndeplinește funcția atunci când se proiectează în realitatea exterioară, moment în care sesizează lipsa ei de scop, absurditatea care o caracterizează.

În haosul lucrurilor există câteva lucruri cărora conștiința le poate determina, pentru a reuși asta, conștiința umană se neantizează, adică se desprinde de lumea lucrurilor. Conștiința trebuie să nege lucrurilor pentru a da sens realității.⁸ În cazul lui Sartre un om aflat în criză acționează din impuls, nu există nicio morală care să-i coordoneze existența. În piesa de teatru Cu ușile închise două femei și un bărbat sunt aduși împreună. Cei trei nu au o devenire, pur și simplu există pentru a suferi, pentru că se află în infern.

Avem un triunghi amoros, format din Inés, îndrăgostită de Estelle, îndrăgostită la rândul ei de Garcin, dependent de iertarea lui Inés. Liniștea și suferința depinzând în cazul fiecăruia de cel care îi stă înainte, uitând pe parcurs de ce au hotărât la început:

„Estelle (scena V): Esențialul, nu-i așa, este să ne păstrăm buna dispoziție”⁹, aceștia ajung să fie infernul celuilalt.

Concluzie spre un sentiment absurd

Garcin depinde de Inés pentru că ea este singura care-l judecă pentru că a fost laș, de aceea vocea conștiinței nu poate să se oprească. Estelle depinde de Garcin pentru că este unica șansa de a fi dorită de un bărbat. Inés depinde de Estelle pentru că este singura femeie pe care o poate cuceri. Și asta este mișcare pe care o vor avea în eternitate, trebui să se suporte astfel la nesfârșit, fiecare fiind chinul celuilalt: l’enfer c’est les autres. Nu există scăpare, blestemați asemeni lui Sisif să-și rotească existența urmând numai o singură structură, nimic nu poate să oprească desfășurarea acestei acțiuni, fiind unica alternativă.

Note de subsol