Chiar dacă nu ați văzut niciodată filmul din 1941 „The Wolf Man”, probabil că știți ce este nevoie pentru a ucide un vârcolac – un glonț de argint.
Asta pentru că „The Wolf Man” a făcut pentru vârcolaci ceea ce romanul lui Bram Stoker din 1897 „Dracula” a făcut pentru vampiri. A stabilit regulile despre cum ar trebui să se comporte vârcolacii. Potrivit „The Wolf Man”, dacă un vârcolac te mușcă, nu ai de ales decât să devii singur vârcolac. Noaptea, te vei transforma într-o creatură parțial umană, parțial lup și te vei pradă ființelor umane.
În filmul original, această transformare a avut loc în toamnă, când înfloresc unele specii de Aconitum, cunoscute și sub numele de monkshood sau wolfsbane. Continuările din „The Wolf Man” au legat transformarea de luna plină, o trăsătură pe care mulți oameni o asociază astăzi cu vârcolacii. „The Wolf Man” a mai spus clar că odată ce devii vârcolac, singurul leac este moartea. Încercările de a-ți dori sau de a te ruga să ieși din ea nu îți vor face bine, iar toate lanțurile din lume nu te pot împiedica să ataci alți oameni.
Legende
null
null
La fel ca „Dracula”, „Omul lup” este construit pe legende și povești care există de mii de ani. Însă gloanțele de argint, luna plină, lupul și blestemul incurabil al licantropiei au mai mult de-a face cu Hollywood-ul decât cu istoria. În povești și folclor, există tot felul de moduri de a deveni vârcolac. Iar procesul nu este întotdeauna involuntar sau chiar permanent. În ciuda acestor diferențe, majoritatea vârcolacilor din filme și poveștile vechi au ceva în comun. Sunt periculoși, vicleni și chiar răi și inspiră frică și groază.
Deci, ce este ideea de a te transforma într-un animal sălbatic atât de intrigant și alarmant? De ce există aceste povești în atâtea culturi din întreaga lume? Poveștile vârcolacilor au vreo fundație în fapte medicale sau științifice sau sunt pur și simplu produsul imaginației?
În acest articol, vom explora modul în care oamenii devin vârcolaci și ce se întâmplă în timpul transformării. De asemenea, vom analiza ce reprezintă vârcolacii în diferite culturi și vom examina condițiile medicale și evenimentele istorice care au determinat unele comunități să creadă că vârcolacii există cu adevărat.
Originile vârcolacilor
Este greu de stabilit prima referință din lume la vârcolaci. Una dintre cele mai vechi lucrări scrise cunoscute de pe planetă, „Epopeea lui Ghilgameș”, este un candidat probabil. În ea, Ghilgameș refuză să devină iubitul zeiței Ishtar din cauza tratamentului crud pe care l-a avut pețitorii ei anteriori. Ishtar a transformat un om, un păstor, într-un lup, făcându-l dușmanul prietenilor săi, al oilor și chiar al propriilor câini.
Ishtar nu este singurul zeu antic care a schimbat un muritor într-un lup. În „Metamorfozele” de Ovidiu, un călător vizitează casa regelui Lycaon al Acadiei. Lycaon bănuiește că vizitatorul este nemuritor, așa că elaborează un test. El servește carne umană oaspetelui său, care, din păcate, se dovedește a fi zeul Jupiter. Jupiter recunoaște imediat originea cărnii și îl transformă pe Lycaon într-un lup. Numele lui Lycaon și cuvântul licantropie provin ambele din aceeași rădăcină – cuvântul grecesc lykos, care înseamnă lup.
Ambele lucrări sunt străvechi și sugerează că ideea ca oamenii să se transforme în lupi există de aproximativ atâta timp cât a existat civilizația umană. Pe lângă faptul că este veche, ideea este larg răspândită. În cea mai mare parte, dacă lupii trăiesc sau au trăit într-o anumită regiune, basmele populare ale acelei regiuni includ vârcolaci.
În regiunile în care nu există lupi, poveștile descriu oameni care se transformă în alte animale carnivore. Poveștile din părți ale Africii descriu oameni care se transformă în hiene sau crocodili. În poveștile populare chinezești, oamenii devin tigri, iar în poveștile japoneze, devin vulpi. Unele povești rusești descriu oameni care se transformă în urși.