S-a constatat, de asemenea, faptul că gradul de reprimare al musulmanilor convertiți crescuse într-un ritm accelerat cu precădere în zonele următoare: atât Valencia, cât și Zaragoza. Represiunea a trebuit să atingă o oarecare înăsprire, deoarece Filip al doilea este la putere, iar politica sa mediteraneană este localizată în vârf și, aspectul cel mai deosebit, este contra barbarilor, cât și a turcilor.
Inchiziția spaniolă nu a acordat o atenție însemnată actelor de vrăjitorie. Au existat atât în secolul al XVI-lea, cât și în secolul al XVII-lea femei care se considerau a fi sfinte, iar pentru acest lucru sunt condamnate, sunt biciuite. Un exemplu în acest sens este cel al Isabellei delle Croce. Aceste femei se numeau „iludentes” sau „ilusas”.
Inchiziția spaniolă vine cu o noutate în ceea ce privește vrăjitoarele, întrucât aceste femei-vrăjitoare nu sunt decât niște aliate ale diavolului, dar sunt și aliatele propriei lor nebunii. În general, condamnarea se definitivează cu o judecată de tip terapeutic și, rareori, cu declarații de demență.
Vânătoarea împotriva vrăjitoarelor a simbolizat, ce-i drept, atât un război sângeros adresat femeilor, cât și un efort concertat de denigrare a acestora, astfel, demonizându-le și distrugându-le puterea de natură socială.
Concomitent, metodele și spațiul proprice, și-anume camerele în care se producea tortura, rugurile care sugerau moartea, pieirea vrăjitoarelor, au constituit locul unde idealurile atât ale burgheziei, cât și ale feminității de tip domestic au căpătat contur. Această bătălie cu vrăjitoarele a reprezentat, de asemenea, și o amplificare a tendințelor sociale din contemporaneitate.
În genere, oamenii percep Inchiziția spaniolă ca reprezentând chiar cel mai detestabil tribunal din întreaga istorie. O multitudine de opere celebre și studii evidențiază chiar oposul acestei premise. Este cunoscut faptul că fenomenul vrăjitoarelor și întregul demers împotriva
acestora nu sunt predominante în Spania precum în alte regiuni ale Europei. Inchiziția spaniolă a funcționat, ce-i drept, cu brutalitate împotriva musulmanilor, cât și a evreilor care rămăseseră pe teritoriul Peninsulei Iberice după ce s-a înregistrat prăbușirea emiratului în anul 1492. Este vorba despre emiratul de Granada. De asemenea, instituția Inchiziției a fost răspunzătoare pentru numărul considerabil, deci incalculabil, de femei considerate vrăjitoare care au fost ucise. Bătălia cu vrăjitoarele a avut loc în intervalul secolelor șaisprezece și șaptesprezece.
„Legenda neagră” joacă un rol deosebit în acest context. Obiectivul acesteia este de a zugrăvi în cele mai întunecate nuanțe caracterul violent al Inchiziției, aceasta din urmă fiind, astfel, victima sa. Pe lângă accentuarea violenței Inchiziției, se direcționează și către cucerirea spaniolilor, cucerire ce vizează America, ignorând, în acest mod, chiar cu limpezime, excesele asemănătoare sau cu un caracter mult mai pătrunzător înregistrate în alte țări din lume.
Astfel, taina vrăjitoriei reprezintă tărâmul barbariei, cât și al transgresiunii, situat în exteriorul legii, iar cel care acționează în acest cadru este o putere distinctă de cea a inchizitorului, chiar satanică, prezență la care inchizitorul nu poate să aibă acces. Acest context coincide cu poziția din timpuriu a Evului Mediu, încât sunt disprețuite poveștirile cu vrăjitoare, lăsate moștenire de către religiile de natură păgână. Dacă primesc importanță din partea oamenilor, primesc recunoaștere. Primele cazuri încredințate vrăjitoriei au debutat în anul 1575. Acestea se bazau pe diferite scenarii ostentatorii în care se preparau plante, deci erau curative. Desigur, cunoașterea ancenstrală ocupă un teren central. De exemplu, existau femei care aveau puterea să însănătoșească bebelușii care erau anemici etc.
În Spania, femeia avea un statut de inferioritate, i se atașau diferite etichete, printre care imbecialitate și iluzionare. Deși poate părea bizar, tocmai pe baza acestor condiții de natură marginală, femeia deținea capacitatea să-și creioneze o proprie personalitate. Astfel, se îndepărta de obligația supunerii unei atribuții sau chiar unui rol care era dinainte stabilit. Fac referire la rolul de soție, cât și de mamă ori cel de călugăriță. S-a recunoscut, în astfel de circumstanțe, existența unei demențe a vrăjitoarelor. Un exemplu extraordinar și ilustrativ în acest sens este Teresa d՚Avilla. Aceasta din urmă întruchipa particularitățile unor numeroase femei ale timpului său, avea o incredibilă forță de transmitere a acelor caracteristici. Printre acestea, se evidențiază: avea o vocație inedită care depășea acel vot simplu de tip monahal; era conștientă de faptul că trebuie să îndeplinească o misiune specifică; totodată, este conștientă de drumul său de sfințenie.
Astfel, întîia oară, se recunoaște, concretizându-se, dreptul de a simți și de a mărturisi cu tărie că ești femeie. Această particularitate se asumă tocmai datorită Teresei, dar și datorită iluminatelor. Cu desăvârșire, iluminatele sunt plasate la un loc, deși paradoxal, atât cu vrăjitoarele, cât și cu prostituatele și nicidecum cu acele femei măritate. Față de iluminate, oamenii, în general, simt o anume formă de repulsie, și mai exact, provine de la sfințenia, deși aparentă, din viața lor. Atracția, despre care am amintit mai sus, ia contur chiar întotdeauna în fața persoanelor care doresc să se detașeze de principiile pe care le respectă oamenii din cadrul societății civile, încât acestea invocă pe Hristos, și nu diavolul este cel care este invocat de către vrăjitoare.
Hristos este Cel care trebuie să fie un fel de inspirație pentru inchizitori. Atât luminatele, cât și vrăjitoarele, au capacitatea de a stabili legături cu mediul supranatural, utilizând, în acest sens, metode tipice nenaturale.
Inchizitorii mărturiseau, pentru a-și „legitima” faptele, că întâiul inchizitor a fost însuși Dumnezeu, întrucât El este Cel care i-a condamnat în taină atât pe Adam, cât și pe Eva fără să facă apel la Curtea de Justiție. În clipa în care o persoană era acuzată, pentru a fi salvată putea fi ajutată chiar de zvonuri, bănuieli și, chiar, bârfe, socotite drept dovezi, deci o modalitate prin care puteau ocoli moartea, un mijloc prin care era îndepărtată de torturi groaznice, neumane.
Acuzația profundă care se pronunță împotriva iluminatelor este iluzionarea. Închizitorul mărturisește faptul că iluminatele nu sunt făpturi sfinte, ele doar iluzionând acest lucru. Ele nu înfăptuiesc bine nici propriei persoane, nici celor din jur, iluzionează că îl săvârșesc. Există și un închis silogism, tocmai redat de faptul că iluzionismul este un dușman al adevărului. Silogismul sună în următorul fel: iluminatele sunt femei mincinoase și, astfel, sunt servitoare ale sempiternului mincinos, Satana. Filosofia și teologia prezente în vremea aceea accentuează afirmații care cântăresc destul de mult cu privire la aceste femei: „[…] femeia este o pradă ușoară a iluziei dictate de diavol, deoarece este slabă, ușuratecă, vanitoasă, plină de imaginație și de închipuiri. Nu poate fi pedepsită cu aceeași violență cu care sunt loviți ereticii deoarece erezia iluzionării îi este, într-un fel, proprie, prin însăși natura ei.”
Unica alinare în astfel de împrejurări este că nu se putea ajunge la judecata cu rugul. Existau, în schimb, metode mult mai dureroase de tortură decât cea a rugului. Femeile slabe sunt femei nebune cărora niciodată nu li se va putea da crezare. Un exemplu sugestiv în acest sens este cel al Casandrei care a fost tulburată, chiar dezorientată de propriile sale viziuni, sfârșind cu loviturile aheilor, pe zidurile Troiei. Astfel de femei nu pot exista, deși au puterea să se roage, să strige, să blesteme sau să cânte. Din cauza nebuniei, acestea nu pot exista.
Închiziția spaniolă a încadrat vrăjitoarele în ceea ce se numește psihoză colectivă. Cea din urmă va căpăta o altă dimensiune, și-anume: recunoașterea vrăjitoriei înseamnă înșelătorie, iar acest fapt conduce la o agresionare cu rădăcini mai cumplite pentru persoana care este acuzată de erezie situată la un nivel secundar.
Sfântul Oficiu devenea extrem de sever atunci când acuzatul susținea încheierea unui pact cu Diavolul atât spiritual, cât și carnal, fiindu-i, astfel, supus cu totul. Maria Rodriguez a trăit o astfel de experiență. Este o femeie estropiată în urma asprelor torturi. Primind îngrijirile necesare pentru însănătoșire și fiind, astfel, capabilă să ofere răspunsuri interogatoriilor, trăiește calvarul din nou, fiind supusă de către Inchiziție unor torturi abominabile tocmai pentru declararea delictului. A fost, astfel, unica vrăjitoare care a suportat arderea pe rug în provincia „Plaza del Campo” .
În Spania, vrăjitoarele și iluzionatele se bucură de un număr mai mic de ruguri care vor fi ridicate, dar, în schimbul acestei acțiuni, se va naște un dispreț insondabil: «„Astfel Sfântul Oficiu spaniol o consideră pe vrăjitoare un fel de «iluzionată», ce nu mai inspiră teamă și putere, fiind doar nebună și proastă…și în felul acesta cu multă iscusință femeile sunt numite «afazicele istoriei» ».
În spațiul spaniol, vrăjitoria nu a reprezentat un fenomen specific, extrem de deosebit, ci se refera, în general, la farmece, împrejurări ale superstițiilor, cât și invocații și, totodată, granița definitorie între sacralitate și magie este, de regulă, estompată. Dacă privim lucrurile dintr-o nouă perspectivă, magia reprezenta un spațiu al refugiului, de exemplu situațiile de dragoste atunci când eșuează. Lorenza Valecillo constituie un exemplu foarte sugestiv, deoarece Satana era invocată de către aceasta, întrucât sufletul ecleziastului pe care îl îndrăgea și, concomitent, iubea să îi rămână acesteia devotat. Invocarea acesteia suna astfel: „«Te chem, te leg, te încînt, vino la chemarea mea și să nu ai liniște pînă ce nu vei veni să mă cauți și să nu mai găsești pe gustul tău altă femeie.»”
Desigur, în Spania, Inchiziția a răspândit scepticism care, totodată, domină credința tuturor maselor. În urma diferitelor studii și cercetări, rolul Inchiziției spaniole a fost acela de conducător în procesul de judecare a vrăjitoarelor. Se remarcă, de asemenea, faptul că, pe teritoriul spaniol, Inchiziția a reușit să tempereze sârguința numeroșilor judecători, întrebuințându-și, concomitent, abilitatea către apărarea numărului imens de vrăjitoare care se aflau sub acuzație și nu către condamnarea acestora.
În timpul judecării vrăjitoarelor, a femeilor precum cele menționate mai sus, Sfântul Oficiu se întreba dacă nu cumva acestea sunt nebune. Alături de Inchiziție, și Biserica a apelat la același argument, nebunia, în cazurile unde era prezentă iluzia demonică. Un obiectiv important al acestora este și ordinea religioasă. Unicul criteriu atât al inchizitorilor, cât și al teologilor a fost supunerea în fața erudiților, Bisericii, cât și a confesorilor.
Prin cele expuse mai sus, „Inchiziția, ca și crima, continuă să-i fascineze pe contemporanii noștri, și evocarea statutui totalitar, în care ideologia este impusă poporului încă din copilărie iar orice dezidență presupune represiunea, marginalizarea și izolarea, implică aproape inevitabil referirea la Inchiziție. […] O analiză a vocabularului folosit în legătură cu Inchiziția, efectuată prin metodele cantitative moderne, ar conduce probabil la o cotă de frecvență foarte ridicată a unor cuvinte ca: Torquemada, intoleranță, fanatism, tortură, rug… Inchiziția a însemnat altceva, chiar dacă așa au arătat primii treizeci de ani ai istoriei ei.”
„Ilusa” constituie varianta vrăjitoarelor, imaginea și poziția acestora schimbându-se, teama degajată și puterea lor capătă o latură stupidă și nebună. Scopul vrăjitoriei este producerea dezordinii, dar inchizitorul fiind înzestrat cu învățături demonologice, căpătau control asupra lor.
Inchiziția, cu desăvârșire, a condamnat, într-o măsură asemănătoare, atât infracțiunea religioasă îndreptată către apostazie, cât și infracțiunea de natură politică îndreptată către dezidență sau rebeliune
Așadar, Inchiziția a reprezentat un tribunal ecleziastic a cărui scop suprem este înăbușirea ereziei. Această instituție medievală este clădită tocmai pentru a stopa erezia atât catară, cât și valdenză, altfel spus, stoparea oricărui tip de eterodoxie atât la nivelul doctrinarului, cât și la nivelul moralului.