Reclamă

În analiza evoluţiei legislaţiei unui domeniu, este crucială prezentarea amănunţită a evoluţiei respectivului domeniu. În acest sens, cercetările efectuate în documentele Arhivei Naţionale au permis identificarea menţiunilor privind transportul de persoane şi bunuri, precum şi a reglementărilor acestui domeniu de activitate.

Un exemplu relevant în acest sens este „Expunerea de motive” prezentată de ministrul de interne Alexandru Vaida Voevod în cadrul discuţiilor generale din Senatul României, publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 9 noiembrie, referitoare la proiectul legii asupra circulaţiei pe drumurile publice, pe care îl vom prezenta pe scurt în cele ce urmează.

Evoluția Codului Rutier în România

Primele preocupări privind transportul în ţările române au apărut datorită necesităţii menţinerii legăturilor în vederea schimbului de informaţii între conducătorii acestor ţări şi cu conducătorii altor state. Pentru aceasta, încă dinaintea lui Matei Basarab, a fost creat un serviciu public de transporturi, sub conducerea Marelui Postelnic.

Autorităţile interne erau comunicate prin curieri numiţi „Lipcani”, sub conducerea unui „vătaf de lipcani”, iar corespondenţa trimisă peste hotare era asigurată de curieri numiţi „călăraşi”, aflaţi sub conducerea unui „vătaf de călăraşi”. Aceştia erau utilizati nu doar de persoane cu poziţii sociale superioare, ci şi de ambasadorii străini în comunicarea cu suveranii altor ţări.

Mărturia lui Paul de Alepo, care în calitate de arhidiacon a însoţit Patriarhul Macarie în călătoria sa în Moldova şi Muntenia în anul 1650, arată că serviciul de transporturi a cunoscut o dezvoltare deosebită. El menţionează că „astfel de cai şi căruţe sunt aici în fiecare oraş, târg sau sat. Călătoria noastră era mai repede decât zborul unei păsări”.

Caii și căruța, principalul mijloc de transport în anii 1700

În epoca fanariotă, serviciul public de transporturi a cunoscut o dezvoltare importantă, călătorii care plecau din Bucureşti spre diverse destinaţii regăsind la distanţă de 20 de km o staţie unde puteau închiria o căruţă, cai şi surugii pentru continuarea drumului.

Stațiile numite „menziluri” erau administrate de „căpitanii de menziluri”. În 1775, Alexandru Ipsilante a elaborat o organizare detaliată a dotărilor și funcționării „menzilurilor” printr-un hrisov, care constituie primul regulament de circulație publică din domeniu.

Hrisovul stabilea atribuțiile polițienești ale „căpitanilor de menziluri”, care trebuiau să asigure funcționarea corectă a fiecărei „menzilhanea” (poștă) cu ajutorul unei „căpetenii de slujitori” și unuia sau doi „beslii” (păzitori), responsabili cu paza drumurilor împotriva oamenilor răi.

În București, preocuparea pentru circulația vehiculelor a început în timpul domniei lui Caragea-Vodă, care a ordonat Vel-Spătarului să interzică circulația căruțelor ce transportau lemne, fân și cherestea pe străzile adiacente Podului Mogoșoaiei în timpul sezonului ploios, indicând rute ocolitoare.

Sancțiuni pentru vizitii care circulau cu viteză

În 1801, domnitorul Alexandru Moruzi a cerut Agăi și Vel-Spătarului să ia măsuri împotriva vizitiilor „netrebnici” care circulau cu viteză, deteriorau podurile și călcau în picioare oamenii, dispunând ca vizitiile care cauzau pagube să fie trimiși la ocnă.

În 1859, în România, a avut loc prima încercare de reglementare juridică dedicată exclusiv circulației pe drumurile publice, când în București s-a elaborat „Ordonanța pentru reglementarea trăsurilor în București”. Actul normativ impunea, în principal, obligații birjarilor, care trebuiau să circule la pas, să nu stropească pietonii și să circule cu atenție prin locuri strâmte.

Acest act experimental a rămas în vigoare timp de 9 ani, până în 1868, când Consiliul Comunal al Capitalei a votat un „Regulament pentru trăsurile de piață și București”. Regulamentul prevedea, printre altele, următoarele:

1. nimeni nu avea voie să conducă trăsura fără livret;
2. trăsurile trebuiau să fie curate și în bună stare, iar hrana cailor să fie compusă din fân, ovăz și orz;
3. conducătorii trebuiau să poarte haine curate și adecvate;
4. conducătorii nu aveau voie să fumeze în timpul mersului cu clienții;
5. birjarilor prinși beți li se aplica arestul;
6. trăsurile trebuiau să aibă felinare aprinse noaptea.

Cine avea voie să conducă trăsuri

De asemenea, regulamentul stabilea că numai persoanele cu un act semnat de notabilii suburbiei și de starostele respectiv, atestând probitatea și capacitatea de a conduce în siguranță, puteau ține hățurile în mână în Capitală. Aceștia trebuiau să poarte uniformă, șapcă cu două trese și surduc lung cu nasturi galbeni. Birjarilor li se impunea să nu urce pe capră fără să fi împlinit 21 de ani, să circule doar pe partea dreaptă a străzilor și să nu transporte bagaje după ora 9 seara.

Preocupări pentru organizarea circulației vehiculelor s-au manifestat și în alte orașe de provincie. În februarie 1886, a fost elaborat un Regulament pentru birje și circulația lor în orașul Focșani, precum și un regulament pentru circulația pe străzi și trotuare. Aceste măsuri ilustrează eforturile autorităților pentru a asigura o circulație sigură și eficientă pe drumurile publice din România.

Pentru anumite tipuri de vehicule, proprietarii erau obligați să le supună unui control trimestrial la departamentul de circulație al poliției pentru verificarea sistemului de frânare. În cazul în care frânele nu erau conforme din punct de vedere tehnic, vehiculul era retras temporar din circulație. În 1907, „Regulamentul privind poliția circulației și traficului public” a fost completat cu primele prevederi referitoare la necesitatea ca toți conducătorii auto să dețină un „brevet” de șofer, obținut în urma susținerii unui examen.

Când au fost introduse primele semne de circulație

Evaluarea candidaților pentru obținerea permisului de conducere era efectuată de Prefectura de Poliție din București, care a organizat primele examene în decembrie 1907. Autoritățile au implementat această măsură ca răspuns la creșterea alarmantă a numărului de vehicule, care la începutul anului 1908 a ajuns la cifra „impresionantă” de 138 de autovehicule.

Introducerea primelor semne de circulație pe șosele a fost decisă la Congresul Internațional al Drumurilor, desfășurat la Paris în 1908, la care a participat și un delegat al României, care a semnat convenția adoptată. Regulamentul stabilea responsabilitățile șoferilor, precum cunoașterea străzilor și a adreselor autorităților publice, circularea pe partea liberă a drumului, staționarea numai în locurile desemnate, menținerea unei ținute adecvate și interdicția de a conduce în stare de ebrietate.

În 1906, Monitorul Oficial nr. 211 din 19 decembrie a publicat „Regulamentul poliției circulației și traficului pe căile publice”. Analiza acestui document normativ relevă preocupări demne de apreciere, unele dintre ele reprezentând demersuri premergătoare ale reglementărilor actuale.

Primele reguli de circulație

De exemplu, „păietonii nu trebuie să meargă în calea vehiculelor și animalelor, ci pe acostament, astfel încât circulația în mijlocul drumului să fie liberă”.

„De asemenea, conducătorii vehiculelor și ai animalelor au datoria de a semnaliza pietonilor că se apropie de aceștia pentru a evita obstacole; semnalele vor fi date cu dispozitive acustice sau prin strigăte puternice.”

Într-o epocă în care siguranța rutieră și responsabilitatea personală sunt subiecte de importanță capitală, este demn de amintit Regulamentul primelor norme tehnice și obligațiile proprietarilor de autovehicule, care a marcat un moment crucial în evoluția transportului și siguranței rutiere.

Regulamentul, o inovație în domeniu, a stabilit standarde tehnice pentru autovehicule și responsabilitățile proprietarilor lor. Un exemplu semnificativ a fost cerința ca autovehiculele să fie echipate cu frâne puternice pe cel puțin roțile din spate, care să poată fi acționate de la postul de conducere. Aceasta a reprezentat un pas important în asigurarea unui nivel minim de siguranță pe șosele.

Inspecție tehnică la fiecare trei luni

În plus, pentru anumite categorii de autovehicule, proprietarii erau obligați să le supună la inspecții tehnice la fiecare trei luni, prin organele de circulație ale poliției, pentru verificarea funcționării corespunzătoare a frânelor. Această măsură asigura că vehiculele aveau în permanență frâne eficiente și că șoferii își respectau responsabilitățile în materie de siguranță rutieră.

În 1907, Regulamentul a fost completat cu dispozițiile referitoare la obligativitatea ca toate persoanele care doresc să conducă autovehicule să posede un „brevet” de șofer, care putea fi obținut în urma susținerii unui examen. Această măsură a introdus un standard de competență pentru șoferi, care a contribuit la creșterea siguranței rutiere în întreaga țară.

Examinarea celor care doreau să obțină permisul de conducere se efectua de către Prefectura de Poliție din București, care în decembrie 1907 a organizat primele examene. Această măsură a fost luată ca urmare a creșterii îngrijorătoare a numărului de autovehicule înregistrate în țară, ajungând la „impresionanta” cifră de 138 (o sută treizeci și opt) de automobile la începutul anului 1908.

De-a lungul timpului, creșterea numărului de autovehicule a condus la elaborarea unor acte normative tot mai complexe, cum ar fi Decretul nr. 143 din 1952, Decretul nr. 418 din 1958 și Decretul nr. 832 din 1962. În 1966, a fost adoptat Decretul nr. 328, privind circulația pe drumurile publice, care a fost mentinut pana in 2002 cand a fost inlocuit.


Reclamă

Share.

Mircea Becheanu, un jurnalist cu o carieră de peste două decenii, este renumit pentru reportajele sale incisive și analizele aprofundate ale evenimentelor politice și sociale. Dedicația sa pentru jurnalismul de calitate și integritatea profesională l-au transformat într-o voce respectată și influentă în media.

© 2024 Editura Substantial SRL – substantial.ro