Iisus Hristos este cel care a schimbat o paradigmă istorică de o carieră întinsă pe milenii. Chiar o schimbare totală cu privire la concepția referitoare la soarta omului de după moarte. Iudaismul, sânul nașterii mișcării religioase, ce avea să întemeieze creștinismul, la rândul său nu avea o imagine fericită a sufletului în lumea de dincolo. Pe când, principala cauză a creștinului, este să dobândească raiul dincolo.
Astfel comportamentul adepților, în lumea aceasta, trebuia să-L mulțumească pe Dumnezeu.
„Ca fenomen cultural și social, creștinismul a contribuit indiscutabil la identitatea europeană contemporană.” Paul Veyne în cartea sa: Când lumea noastră a devenit creștină (312-394).
Micro-religiile nu reprezentau un mare impediment pentru Imperiul Roman de la acea vreme a nașterii creștinismului. De unde rămâne întrebarea de ce îi deranja atât de mult pe împărații romani? Pesemne că adepții acestei noi religii aveau ceva în plus, față de celelalte minorități religioase.
Compasiunea și puterea de sacrificiu, în detrimentul cultelor devenite păgâne mai apoi, care practicau sacrificul pentru a obține ceva de la zeitatea respectivă. Și mai ales un zeu milostiv și rămas nepedepsit de altă divinitate, pentru că a ajutat oamenii să iasă din „beznă”.
Ura împotriva creștinilor se năștea, în primul rând, din cauza faptului că majoritatea creștinilor erau foști „păgâni”. Astfel, nesocotința lor ar fi atras multe din necazurile Imperiului Roman, zeii vechi fiind răzbunători.
Astfel, să fii creștin era egal cu a face o mare infracțiune. Dacă nu participai la adularea vechilor zei și a împăratului erai vinovat de trezirea furiei divine.
Până la apariția creștinismului, nimeni nu mai auzise de anularea propriei persoane pentru ceva, ce urmează să primești după moartea ta.
Romanii preluaseră zeii greci, și odată cu împărțeala divinităților, mentalitatea fondatoare elenă: raționamentul prin care se credea că trebuie să îți răzbuni străbunii sau că preiei păcatul strămoșesc.
„un păgân era mulțumit de zeii săi dacă le obținuse ajutorul prin rugăciunile și jurămintele sale, pe când un creștin făcea mai degrabă în așa fel încât Dumnezeul său să fie mulțumit de el.” precizează Paul Veyne în cartea sa: Când lumea noastră a devenit creștină (312-394).
Orice zeu grec care colabora cu oamenii era aspru pedepsit. Prometeu ar fi fost cel care a furat focul zeilor și l-a dat oamenilor. Motiv pentru care, Zeus, l-a înlănțuit de o stâncă pe muntele Kazbek din Caucaz. Unde o pasăre monstruoasă îi devora ficatul, care se regenera noapte de noapte pentru a se repeta scenariul sângeros.
Pe când imaginea noului „deschizător de drumuri”, Iisus Hristos, vine cu o magistrală compensație: trimisul lui Dumnezeu este chiar Fiul lui Dumnezeu. Ceva absolut paradoxal. Cum să fie Sfântul Duh, Dumnezeu-Tatăl și Fiul aceeași persoană?
Puțini dintre noi știu că gândirea de tip paradoxal nu era ceva specific civilizației de tip non-creștin. Cu alte cuvinte nimeni nu încerca să se mulțumească cu vreo explicație ilogică sau cu încheierea: „nebănuite sunt căile Domnului”. În schimb, noua religie, venea cu tot felul de aporii (probleme de logică imposibil de rezolvat) care cucereau imediat audiența.
Aporiile aveau să producă mai multe nemulțumiri și conflicte, ca în final să se ajungă la Marea Schismă din 1054. Scolastica deține una dintre cele mai haioase probleme de acest tip, îi aparține lui Toma din Aquino. Se întreba câți îngeri pot încăpea pe un vârf de ac. Pornea de la faptul că îngerii sunt creaturi incorporale și imateriale, întruchipau perfecțiunea creației lui Dumnezeu.
Primul împărat roman care a persecutat creștinii a fost Nero. Ar fi incendiat Roma, ca mai apoi să învinovățească adepții religiei monoteiste. Până să prindă dimenisiuni semnifiative, actele de violență îndreptate împotriva creștinilor s-au întins pe secole. Împărați ca Domițian, Traian, Septimus Sever, Maxim Tracul etc. au persecutat creștinii pentru că refuzau serviciul militar sau adularea celorlalte divinități.
Constantin cel Mare a luat o decizie cel puțin controversată, de a institui creștinismul ca religie oficială (Edictul de la Milano din 313). Imperiul Roman era divizat în momentul acela, decizia lui a fost una cu puternice implicații reformatoare, reușind astfel să obțină unitatea și consolidarea economiei.
„Constantin nu a adoptat creștinismul în virtutea unui calcul realist ci, fără a-și calcula șansele, a simțit în noua religie, respinsă de nouză zecimi din supușii săi, un dinamism înrudit puternicei sale personalități. Nu este vorba aici de o subtilitate vană, experiența o dovedește: adesea un ambițios, dacă vede mai departe de simplii ariviști, calculează mai puțin raporturile de forță și șansele de succes ale unui partid, cât se simte atras de dinamismul unei avangarde, de puternica sa mașinărie, de organizarea ei.”
Decizia împăratului a fost cum nu se poate una dintre cele mai bune strategii politice, nicidecum o decizie care să reflecte convingerile sale religioase. Chiar dacă acesta este considerat sfânt în momentul de față, el a fost mai mult ca sigur un foarte bun strateg.
Pentru ca noua religie monoteistă, să prindă amploarea recunoscută acum, a avut nevoie de încă alte câteva decenii, până la războiul religios, purtat de Teodosie în anul 392. Un act definitoriu pentru forma dihotomică a Imperiului Roman, împărțit în Imperiul Roman de Apus și a Imperiului Roman de Răsărit.