Clasicismul francez este renumit pentru rigorile aproape absurde pe care le impunea prin intermediul Academiei Franceze. Teatrul reprezenta principalul mod de divertisment al Regelui Soare (acesta fiind considerat patron al artelor). Publicul căruia teatrul se adresează în secolul al XVII- lea este unul ales. Un public cu foarte multe pretenții privitoare la statutul lor social și moral. Astfel regulile trebuiau respectate astfel încât nimeni să nu se simtă lezat. Teatrul se adapta la gustul publicului.
Academia Franceză și Corneille
Clasicismul francez este celebru pentru strictețea Academiei. Poate fi foarte bine probată prin intermediul cazului Corneille. O piesă a sa de teatru trebuia să respecte regula celor trei unităţi: timp, spaţiu şi acţiune. Acțiunea reprezentată pe scenă trebuia să se desfășoare pe parcursul a 24 de ore, în același loc și să prezinte fapte verosimile.
În Clasicism este foarte importantă puritatea genurilor este un primat foarte important, piesele de teatru se înscriau într-un singur gen, Corneille a avut foarte mult de suferit pe fondul genului hibrid al teatrului său, tragi-comedia, care mai târziu va deveni drama burgheză- Noul Eseu despre Arta Dramatică, Mercier- . Cidul nu reprezenta o operă pură, un lat motiv pentru care nu putea fi prezentat publicului.
Atacurile împotriva acestuia se extind, fiind criticată și piesa de teatru Iluzia comică. Fiind acuzat și de plagiat, acesta preluând finalul piesei sale din Alcmeon sau Răzbunarea feminină de Alexandre Hardy. O piesă de teatru tipărită în 1628. Critica vizează piesa de teatru și dramaturgul.
Evoluția regiei
Până în secolul XX, în teatru, nu s-a făcut o diferențiere clară între cuvântul scris, piesa de teatru, și reprezentările scenice. Păstrând până în Clasicism punctele de referință în Antichitate. Oamenii de teatru au preluat și reinterpretat îndemnurile aristotelice cu privire la cum ar trebui scrisă o piesă de teatru.
Schimbările însemnate din societate au schimbat perspectiva asupra artei, astfel nevoia de a schimba jocul actoricesc se face simțită. Publicul din sălile de teatru este altul, cu mult mai divers. Nevoia aceasta este necesară cu atât mai mult din secolul al XIX- lea, mai târziu internaționalismul va cere o schimbare cu mult mai mare pentru reprezentările teatrale.
La sfârșitul secolului al XIX- lea, este înființat Teatrul Liber în Franța de către André Antoine. Acesta pornind spre identificarea artei teatrale, definirea teatrului prin el însuși, liber de orice alte influențe ale altor arte. Se pun întrebări de tipul: ce este teatrul? Care este esența acestuia? Care este elementul definitoriu de care nu se poate lipsi?
Studiile despre teatru până la sfârșitul secolului al XIX – lea făceau referire la text. Erau oferite sfaturi care veneau în ajutorul dramaturgului. Poetica de teatru nu făcea diferența dintre ideea dramaturgică și reprezentarea scenică. Din secolul al XX – lea sse face dihotomia poetică teatrală/ poetică regizorală.