Națiunea, dintr-o abordare modernă, este nouă, actuală. Constituie un produs obținut de condițiile din modernitate, deci recente. Acest lucru conduce la ideea că națiunea a fost un lucru nedescoperit în perioada epocilor premoderne. Concomitent, națiunea este construită sau, cel puțin, fragmente din structura sa au fost create, într-un mod atât voit, cât și conștient, de către persoanele membre din interiorul său.
Națiunile sunt, cu alte cuvinte, clădite de către elite. Sunt clădite într-o manieră în care domină conștiința, cu scopul de a exercita, astfel, influențe asupra emoțiilor maselor, iar, în acest mod, să-și îndeplinească idealul. Tot dintr-o perspectivă modernă, proveniența la o anume națiune exprimă doar dorința de a poseda anumite resurse, astfel, fiind o posibilitate de a realiza ceva.
În percepția moderniștilor, o națiune înseamnă să fie divizată, cât și mecanică, în specificitate, în raport cu numărul de grupuri la nivel social (de exemplu: de gen, de religie, de natură regională sau de clasă), astfel încât fiecare dintre acestea au la bază interesele și cerințele personale. Și, nu în ultimul rând, în gama variată de criterii fundamentale ce stau la baza configurației națiunii, solidaritatea de factură națională poate pătrunde atât în calitatea de cetățean, cât și în comunicarea de natură socială.
Ideea exemplificată mai sus cu privire la noutatea și recența națiunilor se referă la faptul că acestea se plasează pe o scară ulterioară marelui eveniment istoric, și-anume: Revoluția Franceză.
Iar acest lucru le oferă posibilitatea de a deține noi elemente compozante, mai exact segmente din cadrul epocii noi a lumii moderne, ceea ce le atribuie caracterul modern prin definiție. Cu alte cuvinte, națiunile sunt consecințe ineluctabile ale importantelor revoluții ce însemnau, fără doar și poate, modernitatea, plasându-se, în felul acesta, într-o relație de concordanță atât cu particularitățile lor, cât și cu condițiile lor. Fapt ce conduce la ideea că națiunile pot dispărea, într-un ritm gradat, sau, chiar, pot fi depășite. Așadar, atât națiunea, cât și naționalismul dețin o valoare considerabilă în cadrul eforturilor de exercitare a controlului cu privire la fenomenele de reformare socială în ritm alert.
În momentul în care națiunile apar, acestea joacă rolul de permanențe fundamentale pe scena istoriei.
Istoria demonstrează faptul că doar în circumstanțele unor dezastre la nivel socio-politic sau de tip natural, națiunile s-ar putea ciocni de dificultăți, fiind, astfel, distruse, pierzând din revigorare, cât și din rezistență. De asemenea, națiunile, având capacitatea dinamizatoare a evoluării, nu pot să exercite autodistrugerea lor. Națiunile, în fața oprimărilor și atacurilor de agresivitate ale secolelor, cât și ale mileniilor, au forța de rezistență, iar, după un anumit interval de timp, au puterea de a renaște, de a se reactiva din punct de vedere al voinței de natură politică, dar și la nivelul conștiinței.
Totodată, fiecare națiune deține o voință de rang superior și de tip politic, și-anume: de a exista și de a funcționa, într-un mod independent, în cadrul unui stat național, întrucât îi sunt garantate atât exercitarea caracterului suveran de factură națională, cât și progresul. Și nu în ultimul rând, statul de anvergură națională constituie reprezentarea cea mai favorabilă care este de istorie probată.
Conștiința de factură națională simbolizează atât liantul ce produce stabilitate, cât și substanța națiunii.
Până la izbucnirea marelui eveniment istoric – Revoluția Franceză – conceptul de națiune nu reprezenta nucleul domeniului politic, ci statul. Odată ce cunoaște extindere la nivelul tuturor locuitorilor, obține pe lângă adâncime și o poziție de natură pluridimensională, astfel încât: în națiune se oglindeau acum și întregile generații succesive dintr-un stat, nu numai colectivitatea acelor locuitori ai unui popor într-un precizat moment.
„Internațională a naționalismelor” a fost prezentă în timpul mișcărilor de natură națională dintre revoluția precizată mai sus și, totodată, anul 1848. Această chestiune presupune faptul că întreaga sferă în care se înscriau toate statele ce luptau pentru obținerea unei libertăți la nivel național cunoșteau, într-un mod reciproc, un stimulent ce se înregistra din partea fraternității și democrației.
Cu alte cuvinte, acest criteriu naționalist atinge pragul universalității de factură etică.
Acest lucru era de acord cu ideea că: dreptul exercitat de către fiecare popor la suveranitate, libertate, cât și omogenitate reprezintă o echitabilă cauză care este, de asemenea, comună pentru toate națiunile, deși perioada în care a dominat acest criteriu a fost scurtă.
Așadar, naționalismul, într-o viziune modernă, nu ar fi avut capacitatea să se proiecteze fără ceea ce a reprezentat și ceea ce a realizat Revoluția Franceză, cu precizie caracterul suveran al statului. Prin intermediul acestora, atitudinea sacră închinată atât unor instituții, cât și unor persoane, de pildă: monarhia sau suveranul, a fost substituită de cea a națiunii. O altă idee semnificativă cu privire la naționalism o constituie faptul că naționalismul trasează o relație ce este, fără doar și poate, direct proporțională cu domeniul cultural al unei comunități. Persoana care îi pune bazele și care, totodată, îl răspândește trebuie să fie o elită care dispune, relativ, de o vastă cultură, iar populația, pentru a fi receptivă la mesajul transmis de către aceasta, trebuie să înregistreze un stadiu la un nivel minim de cultură de tip sistematic.
Atât națiunea, cât și naționalismul sunt concepte care dețin, în structura lor, identități și reproduceri de natură politică.
Naționalismul, cu toate acestea, reprezintă, în principal, o unealtă care ajută atât la mobilizarea, cât și la legitimarea de natură politică. Totodată, vine și cu piese ce au ca rol actul de salvare la nivelul colectivității, cât și la nivelul personal. Dar, cu toate acestea, unele componente ale sale accentuează sacralitatea, ceea ce înscrie oponență față de liberalism.
Deci, mai exact, naționalismul este, după cum mărturisește și Ernest Gellner în „Națiuni și naționalism: noi perspective asupra trecutului”: „…o teorie a legitimității politice, care cere ca granițele etnice să nu le taie de-a curmezișul pe cele politice și, mai ales, ca granițele etnice din interiorul unui stat dat – o posibilitate deja exclusă din principiu în formularea sa generală – să nu îi separe pe deținătorii puterii, de rest.”
Un rol important în cadrul naționalismului îl deține și industrialismul. Această epocă în care se înregistrează o trecere spre năzuințe de industrializare trebuia să constituie, de fapt, o epocă în care domină naționalismul, ceea ce înseamnă: o durată de timp destinată restabilirilor de tip turbulent, un timp în care barierele fie la nivelul culturii, fie la nivelul politicului sau fie la nivelul amândurora să recepționeaze modificări cu scopul de a corespunde imperativului naționalist recent creat. Deci, naționalismul se înfățișează ca rezultat al sistematizării de factură socială a industrialismului.
Eric Hobsbawm clasifică naționalismul în două moduri: primul este naționalismul politic și al doilea este cel „<>” .
Cel dintâi face referire la un naționalism de natură atât civică, dar și democratică, acel tip de naționalism creat după modelul promovat de Revoluția Franceză, și-anume națiune de tip cetățenească. Deci, un naționalism de masă. Cel din urmă avea la bază următoarea idee: colectivitățile de mai mici dimensiuni își manifestau dorința și dreptul de a-și clădi statele lor personale prin intermediul conexiunilor de natură etnică, cât și lingvistică. În acest mod, se îndepărtau de imperiile cele mari.
Schimbarea radicală ce s-a produs la nivelul mentalității a fost influențată de către marele eveniment istoric -Revoluția franceză- înregistrată în anul 1789. Aceasta din urmă a conferit imaginarului colectivității o forță de acțiune aparte, întrucât a contribuit la imaginea independentă și reînnoită a națiunii, dominată de valorile Egalității, cât și ale Fraternității.
Secolul al XIX-lea s-a definitivat cu creionarea unei reprezentări insolite a națiunii, care se prezenta în declin, din cauza „biologismului național” care a avut puternice influențe, astfel încât statul înregistra dificultăți, era slăbit, din cauza activității „‹‹paraziților străini››.”