Globalizarea este considerată ca fiind o „conexitate complexă”. Reprezintă un sistem ce devine din ce în ce mai compact și complex alcătuit de interdependențe, cât și de interconectări. Acestea zugrăvesc socialul vieții contemporane. În acest sens, McGrew caracterizează globalizarea.
„‹‹pur și simplu intensificarea interconectării globale››”. Accentuează, de asemenea, ansamblul de interconexiuni pe care globalizarea îl include, și anume: „‹‹În ziua de astăzi, bunurile, capitalul, oamenii, cunoștințele, imaginile, criminalitatea, factorii poluanți drogurile, modele și credințele, toate se răspîndesc, fără efort, dincolo de granițele teritoriale. Rețelele, mișcările sociale și relațiile transnaționale se pot extinde în toate zonele, de la cea academică pînă la cea sexuală››.”
Cultura este percepută ca simbolizând o noțiune, cât și un aspect, ambii aflați în strânsă concordanță cu globalizarea.
Din această perspectivă, cultura este privită ca „‹‹dimensiune›› a globalizării”. Aceasta din urmă este considerată, în fond, un proces „‹‹pluridimensional››.” Pluridimensionalitatea globalizării se reflectă, în același timp, cu „conexitatea complexă”, pentru că există o multitudine de categorii ce conturează, în mare, activitatea din cadrul vieții omenești: „economică, politică, socială, tehnologică, ecologică, interpersonală, culturală etc.”
Cu toate acestea, cultura reprezintă locul celor mai revelatoare semnificații în ceea ce privește existența. Simultan, cultura îmbrățișează totalitatea practicilor comune care influențează, într-un mod direct, cursul derulării existenței a indivizilor. Referitor la cele exemplificate anterior, mediul culturii, în cele din urmă, face apel atât la „‹‹interioritatea››”, cât și „‹‹exterioritatea››” globalizării, conform spuselor lui Anthony Giddens. Acest lucru se referă la relația dintre modificările de ordin sistematic care sunt vaste și schimbările ce se produc în „lumile” din care facem parte, lumi lăuntrice și lumi locale prezente în practicile noastre cotidiene.
Fenomenul globalizării include în structura sa un act de sistematizare de natură economică, cât și de sporire a legăturilor internaționale, cât și între indivizi, dar și de coliziuni culturale. Un individ este subordonat altui individ. Așa că cțiunile unuia pot fi dăunătoare celorlalți. Astfel, se produce o ruptură a spațiului. În același timp, se înregistrează o comprimare a timpului.
Există o distincție evidentă între cultură și tehnologie.
Într-adevăr, tehnologiile ce vizează comunicarea sunt indispensabile fenomenului de globalizare. Însă, amplificarea acestora nu este aidoma cu globalizarea culturală. Mass-media reprezintă doar o porțiune din întregul proces prin intermediul căruia iau contur elaborările de înțelesuri simbolistice. Totodată, mass-media ilustrează numai una dintre metodele de manifestare a procesului de globalizare în ceea ce privește cultura.
Concomitent, mass-media, cât și mijloacele celelalte de informare mediată nu constituie unicul izvor „de experiență culturală globalizată.” Cultura deține un rol considerabil în cadrul globalizării. Constituie centrul fenomenului integral de „conexitate complexă.” Reprofilarea practicii culturale care este determinată de către conexitate se va dovedi indispensabilă posterității politicii internaționale, deoarece procesul de globalizare deține un grad însemnat în privința culturii în ideea că face posibil ca negocierile experinței privitoare la cultură să se stabilească în mijlocul operațiunilor de intervenție peste alte sectoare deținute de către conexitate. Sectoarele respective sunt următoarele: „cel politic, ecologic sau economic.”
În consecință, modernitatea constituie leagănul istoric vital al globalizării.
După cum menționează și afirmă Giddens, modernitatea „rupe spațiul de loc”. Acceptă legăturile la distanță între indivizi, iar, prin această afirmație, modernitatea capătă inerență globalizatoare. Pentru a percepe ceea ce simbolizează caracterul inerent globalizator deținut de către modernitate, este necesar să recurgem la ideea „deîncapsulare”. Aceasta marchează un demers de eliminare „a relațiilor sociale din contexte de interacțiune locale și restructurarea lor la distanțe nedefinite de spațiu-timp.”
Esența culturală, cât și fenomenologia spiritului modern global sunt dominate de către două categorii de sisteme („token-urile simbolice” și „sistemele expert” ) care permit ca legăturile sociale ale indivizilor să nu mai poată avea capacitatea să se imprime în sânul localelor, conform spuselor lui Giddens. Din punct de vedere al așezării geopolitice, cât și al moștenirii ce vizează istoria, România se situează în ansamblul teritoriilor aflate în Europa de Est.
Globalizarea în România a început în secolul al XVI-lea.
Procesul de modernizare nu și-a pus amprenta concomitent și la fel de pătrunzător în întreg teritoriul românesc. Într-un mod mai reliefat s-a produs în Bucovina, Banat și Transilvania. După care s-a extins și în cadrul Vechii Românii. S-a răsfrânt cu mai nepronunțate accentuări și în Basarabia. Noul se remarcă oriunde. Orașele cresc într-un număr considerabil, iar imaginea lor capătă cu totul noi trăsături. Mijloacele de transport cunosc optimizare (în anul 1834, ia naștere întâiul vas românesc ce-și îndreaptă ancora către Istanbul). Moda se modifică la clasa predominantă (îmbrăcămintele orientale sunt înlocuite de cele „nemțești” ) etc.
Fără doar și poate, fenomenul modernizării este simțit, în primul rând, de către ansamblul elitelor. Inovările au la bază și profunde modificări în cadrul ideologiei, instrucției, cât și în cadrul culturii. Sunt înființate „școli medii, gimnazii (Oradea, Beiuș), preparandii, școli normale pentru pregătirea învățătorilor (Arad), agronomice (Sânnicolau Mare), superioare (Seminarul de la Blaj, Academia de Drept de la Oradea, Institutul de chirurgie din Cluj)” în Transilvania. De asemenea, cărțile ce erau publicate în Transilvania în română cunoșteau un proces de trecere în Țara Românească, cât și în Moldova.
O mulțime de tineri merg să studieze în Occident, primii fiind fiii unor boieri („Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu etc”).
Destinațiile predilecte sunt „în Franța, dar și Berlin, Leipzig, München, Viena sau în Italia.” Debutând cu anul 1829, ziarele își fac apariția tipărite în limba română (de exemplu „‹‹Curierul românesc›› la București” , „‹‹Albina românească›› la Iași” etc.), dar și teatrul capătă prestigiu după anul 1830, întrucât va fi exprimat în română, fapt ce va scoate în lumina reflectoarelor „interpreți , dramaturgi și regizori” cu adevărat talentați, iar odată cu anul 1852 se va bucura la București de reprezentație în cadrul unei semnificative săli.
Tot în această perioadă, o suită de „scriitori, filologi, istorici, oameni de știință, deveniți clasici în cultura română” își fac aparița: „Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale” etc. În același sens, relația deosebită cu limba franceză, cât și cu cea a culturii franceze se menține. Occidentul a fost activ pe teritoriul românesc și în timpul regimului comunist prin intermediul culturii, cât și civilizației sale. În politică, majoritatatea miniștrilor vorbeau franțuzește. La sfârșitul secolului al XIX-lea, influența franceză ia sfârșit în spațiul românesc. Acest model francez era receptat, cu certitudine, de către elite. Evoluția atmosferei românești a fost în concordanță cu cea a Occidentului, deși producându-se doar parțial.