Islamul este un sistem de viaţă echilibrat care oferă femeii atât drepturi cât şi îndatoriri, dar realitatea, însă, arată uneori diferit, portul tradiţional islamic născând controverse chiar în interiorul lumii musulmane.
Printre îndatoririle menţionate în Coran, se numără faptul că femeia musulmană trebuie să se îmbrace modest şi să poarte Hijab (basmaua ce-i acoperă capul) când iese undeva sau când urmează să întâlnească barbaţi adulţi. De asemenea, ea nu trebuie să iasă din casă şi nici să se înfăţişeaze parfumată, machiată sau purtând alte podoabe în faţa bărbaţilor care nu sunt mahram, deoarece acest lucru este păcat. În toate ţările musulmane, Hijab-ului îi este atribuită semnificaţia de modestie, intimitate şi moralitate, iar Coranul cere atât femeilor cât şi bărbaţilor să se îmbrace modest, respectând Hijabul.
Hijab-ul a devenit un subiect de controversă deoarece există atât obligativitatea lui sub incidenţa legii islamice dar şi interzicerea lui în lupta cu fundamentaliştii musulmani. De asemenea, sunt femei care au ales de bună voie să poarte vălul, dar şi femei care protestează în stradă împotriva lui.
Ţinuta femeii musulmane este reglementată în majoritatea ţărilor musulmane
Ţinuta femeii musulmane este reglementată în majoritatea ţărilor musulmane, iar acolo unde nu există această obligativitate, femeile, indiferent de religie, poartă hijab-ul de teama unor eventuale repercusiuni. În Arabia Saudită, femeia trebuie să se acopere în public din cap până în picioare. Fiind cea mai conservatoare ţară islamică după căderea regimului taliban, aici poliţia religioasă mutaween patrulează permanent pentru a se asigura că hijab-ul este purtat, contrariul fiind pedepsit prin măsuri dure şi, de obicei, aplicate în public drept exemplu. Portul tradiţional este abaya neagră.
Aceasta poate fi ori o ţesătură de forma unui mare pătrat în care femeia se acoperă din cap până în picioare, ori un caftan lung. Abaya acoperă tot corpul în afară de faţă, picioarele de la gleznă în jos şi mâinile. Poate fi purtată cu niqab, un voal care acoperă toată faţa în afară de ochi. Unele femei aleg să poarte mănuşi lungi şi negre astfel încât şi mâinile să le fie acoperite.
Conform Coranului, avantajele purtării veşmântului islamic implică binecuvântarea şi mulţumirea lui Allah, întărirea legăturii dintre soţ şi soţie, încrederea şi respectul din partea membrilor societăţii, blocarea căilor ispitelor şi poftelor sufleteşti. În acest sens, hijab-ul trebuie să fie lung şi să acopere tot corpul cu excepţia feţei şi a mâinilor, trebuie să fie mulat pe corp şi să nu aibă culori atrăgătoare, trebuie să nu se asemene cu veşmântul bărbătesc, să nu fie transparent şi să nu semene cu hainele necredincioaselor.
Coranul spune că femeia musulmană trebuie să aibă mare grijă de trupul ei
Coranul spune că femeia musulmană trebuie să aibă mare grijă de trupul ei, contribuind la sănătatea şi întărirea lui. Ea trebuie să fie activă, trebuie să mănânce fără să întreacă măsura: „…Mâncaţi şi beţi, însă nu întreceţi măsura, fiindcă El nu-i iubeşte pe cei care întrec măsura!” [Coran 7:31] În ţări precum Iranul femeile sunt încurajate să facă sport de performanţă atâta timp cât îşi păstrează hijabul chiar şi în timpul probelor. În competiţii (exclusiv pentru femei) sportivele nu sunt incomodate de voal întrucât marile firme de echipamente sportive au creat hijab special pentru fiecare probă în parte: de la impermeabil pentru sporturile acvatice până la aerodinamice pentru alergătoare.
Majoritatea femeilor din lumea islamică sunt împotriva obligativităţii hijab-ului. Dacă în cazul celor pro laice motivele sunt evidente, femeile musulmane practicante au motive de ordin etic. Acestea doresc să poarte vălul islamic vădit din proprie voinţă, în semn de respect pentru Islam, şi nu din motive ce le constrâng. Musulmanele care au ales de bună voie să poarte hijabul spun că se simt mai în siguranţă înveşmântate astfel, iar modestia pe care o reflectă le dă o pace interioară.
Femeia în societate
Întreaga viaţă a femeii este supravegheată de bărbat, fie acesta tată, soţ sau frate, întrucât femeile musulmane aparţin întotdeauna unui “harem”. La baza acestei stări de lucruri se află vechi tradiţii preislamice, prescripţii coranice şi numeroase recomandări ale profetului care pun femeia în stare de inferioritate faţă de bărbat. Sub protecţia unor astfel de norme, musulmanii coordonează şi supraveghează, practic, sub toate aspectele viaţa femeilor: aceştia le-au impus şi le impun modul de a se îmbrăca, le ordonează comportamentul în societate, le prescriu interdicţii şi obligaţii, într-un cuvânt le organizează în mare parte întreaga viaţă.
Legea islamică prevede, de pildă, clar portul femeilor: acestea trebuie să poarte veşminte prin care să nu se distingă forma oaselor; când ies în societate trebuie să fie în întregime acoperite (inclusiv faţa şi mâinile). Femeia musulmană poartă, de obicei, ciorapi sau pantaloni groşi, pe dedesubtul acestor veşminte largi, cu scopul de a nu se zări nici măcar glezna piciorului. Acoperirea capului necesită multă grijă: nici o singură buclă nu trebuie să se ivească de sub batic, iar faţa să fie acoperită integral, cu excepţia ochilor (uneori chiar şi ochii sunt acoperiţi).
Portul vălului este menţionat de vreo trei ori în Coran, iar cel ce l-a inventat este califul Omar. Se pare că, la început, vălul era impus doar soţiilor profetului pentru a fi mai uşor recunoscute şi respectate, după care ulterior, printr-o pioasă imitaţie, recomandarea se extinde progresiv la toate celelalte femei:
”Şi să nu-şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor”
“Şi spune drept credincioaselor… să nu-şi arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, şi să-şi coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu-şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor, sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a fraţilor lor sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte , sau a slujitorilor dintre bărbaţi care nu mai au dorinţa, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea femeilor” (XXIV, 31).
Teologii musulmani analizează exegetic problema vălului şi semnificaţia sa, raportând-o la situaţia istorică şi contextul în care s-a produs revelaţia, “căci Coranul constituie un răspuns în timp la problemele puse de comunitate” . Coranul trimite la situaţia confuză şi de tulburare din perioada Arabiei preislamice, când femeia era obiectul dispreţului şi agresiunilor. În consecinţă, vălul ar fi mai puţin o ascundere a femeii şi, mai degrabă, semnul apartenenţei ei la islam, posibilitatea de a fi recunoscută şi de a nu mai fi ofensată. Acesta ar fi fost sensul primordial, iar mai apoi, prin răstălmăcire, a fost exploatat în serviciul unei excluderi sociale a femeii. În islam, viaţa socială a femeii se derulează mai ales în interiorul locuinţei, într-un anonimat aproape total.
În general, viaţa femeii se rezumă la îngrijirea familiei şi a casei
Totuşi, vizitele ocupă o mare parte a timpului femeilor înstărite, iar frecvenţa lor depinde, în principiu, de bunul plac al soţului. Aceste lucruri pot fi reglementate, întrucât femeia poate prevedea în contractul de căsătorie numărul vizitelor lunare pe care le poate face sau primi. “Pioasele pelerinaje la mormintele sfinţilor, ceremoniile familiale (naştere, căsătorie, circumciziune), sărbătorile musulmane sau cele locale, vizite la cimitire, cercurile care se ţin, toate oferă o varietate a existenţei, care nu e nici tristă, nici monotonă pentru femei”, susţine G. Démombynes . Dar, în general, viaţa femeii se rezumă la îngrijirea familiei şi a casei.
Claustrarea femeii reiese limpede din interdicţia de a vorbi în orice împrejurare. Dacă bate cineva la uşa casei şi nu este nici un bărbat, băieţel ori fetiţă, care să răspundă, o femeie nu trebuie să răspundă niciodată, ci doar să bată din palme, avertizând în acest mod pe nepoftit că nu este bărbatul acasă.
În general, în islam, nu există viaţă socială aşa cum este înţeleasă în ţările europene; societatea musulmană se împarte în două lumi distincte: lumea femeilor şi lumea bărbaţilor. În oraşe, femeile căsătorite, ca şi tinerele fete, sunt complet separate de toţi bărbaţii străini de familia sa imediată. “Avem de-a face, deci, cu un clan de bărbaţi şi altul de femei, iar indivizii fiecărui grup nu au alte relaţii decât raporturile sexuale şi interesele domestice restrânse”
În familiile musulmane tradiţionaliste, femeia nu mănâncă împreună cu soţul
Sub raportul îndatoririlor religioase, femeia rămâne supusă aceloraşi obligaţii şi beneficiază de aceleaşi menajamente divine ca şi bărbatul: rugăciunile zilnice, postul diurn al lunii Ramadan, pelerinajul la Mecca. Cu toate acestea, o musulmană nu poate merge la Mecca decât însoţită de un bărbat dintre rudele foarte apropiate; spre deosebire de bărbat, ea nu obligată să participe la rugăciunea publică de vinerea.
Când vine la moschee are un loc special destinat, eventual cu o intrare separată. În familiile musulmane tradiţionaliste, femeia nu mănâncă împreună cu soţul; ea doar îl serveşte la masă. Ea nu asistă la discuţii atunci când soţul ei are oaspeţi şi nu participă la înmormântări. Îndatoririle sale principale rămân naşterea de copii şi întreţinerea gospodăriei.