Faptul că Nadine a avut o copilărie nefericită, nu mai este niciun secret pentru nimeni. Totuși, vedeta TV a trăit alături de mama ei și clipe frumoase despre care acum își amintește cu emoție.
Copilăria fără părinţi a lăsat semne adânci în sufletul lui Nadine care la doar șase ani a ajuns la un centru de plasament după ce mama ei a murit şi tatăl a plecat în Congo, ţara lui natală.
Povestea lui Nadine. Cum a ajuns la orfelinat
Bunica ei s-a văzut nevoită, pentru că nu avea bani să aibă grijă de ea, să o ducă pe Nadine la orfelinat. Rănile de atunci, însă, nu s-au vindecat nici până în ziua de azi pentru că, spune vedeta, femeia nu era obligată să o … abandoneze.
„Nu a fost nevoită să mă ducă la casa de copii. A făcut-o pentru că așa îi era mai simplu. Am conștientizat tot. M-a târât până acolo, deși tot drumul am implorat-o, urlând, să nu mă ducă. Omul care am fost a judecat-o aspru și a comparat-o cu ce ar fi făcut alții.
Omul care sunt azi înțelege că acea femeie a făcut atât cât a știut și cât a putut. Este nedrept să comparăm oamenii. Curajul, demnitatea, puterea sunt haruri pe care toți le avem, dar nu toți reușim să le activăm. Și nimeni nu trebuie pedepsit pentru asta. Ea nu a reușit în viața asta să și le activeze. Poate va alege să se întoarcă și să mai încerce o dată”, a declarat Nadine despre plecarea la orfelinat, pentru viva.
Ce își amintește Nadine despre mama ei
Deși avea doar șase ani atunci când a murit, mama ei rămas vie în memoria lui Nadine care povestește că toate amintirile legate de cea care i-a dat viață au rămas la nivel de simțuri.
„Țin minte că alergam în întâmpinarea ei când venea de la serviciu. Țin minte îmbrățișările din mijlocul străzii și mai țin minte că o rugam să mă lase să îi duc geanta până acasă. O puneam și eu pe braț, ca ea, fălindu-mă cu asta în fața celorlalți copii.
Acestea fiind amintirile trupului. Ființa din mine a rămas în contact cu Ființa mamei mele, întâlnindu-ne adesea pe alte frecvențe ale creierului. Trupului îi este dor de ea, Ființei din mine nu, deoarece pentru ea nu s-a întâmplat separarea.
Totodată, cu mintea de acum înțeleg etichetele pe care le punem situațiilor de viață și felului în care creierul se raportează la ele.
Tu spui „copilărie nefericită, eu spun doar „copilărie. Deoarece nu există bine sau rău, ci totul este ceea ce este. Etichetele sunt o meteahnă rudimentară a creierului nostru de care se va vindeca în următoarele sute de ani”, a mai spus Nadine, pentru aceeași sursă.