Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta limba română fără expresii sau proverbe? Cu siguranță, conversațiile ar fi plictisitoare, cu un limbaj de lemn și fără strălucire.
Dar spre norocul nostru, limba română este plină de expresii, împrumutate și din alte civilizații, dar și proverbe 100% românești, unele transmise din moș strămoș, încă de pe vremea dacilor.
Tu știi de unde vine expresia „ortul popii”?
Limba este într-o continuă mișcare. Această mișcare se numește limbaj dinamic. În timp ce unele cuvinte îmbătrânesc, alte noțiuni le iau locul. Cu timpul, ele devin arhaisme, iar vocabularul are nevoie de cuvinte noi care pot exprima schimbări în societate, schimbări economice, sociale și culturale. În categoria arhaismelor intră și cuvântul „ort” din expresia „a da ortul popii”.
Deși termenul „ort” nu mai este folosit în mod curent, expresia în sine este folosită de unii dintre noi atunci când spunem despre cineva că a murit. Potrivit dexonline, „ort” era în Țările Române o monedă de argint, având o greutate de aproape 7 grame și reprezentând o pătrime dintr-un leu sau taxa plătită unui preot.
Legătura dintre „ort” și moarte
Inițial, cuvântul era „ortstaler” și provine din limba germană prin intermediul polonezilor. În limba română, acest termen a căpătat diverse semnificații. Una dintre ele folosite în cele mai vechi timpuri se referă la „ortul starostesc“, desemnând o taxă specială în Moldova sau în Ţara Românească, plătită unui staroste pentru vinul adus la vânzare în târguri, scrie adevărul.ro.
Mai mult, mai exista o expresie în care era folosit „ortul” și anume „Tot doi bani (sau lei) şi un ort”. Aceasta se referă la ceva „totuna, la fel de neînsemnat”.
Expresia pe care cu toții o folosesc, în zilele noastre este „a da ortul popii”. Aceasta nu se referă la moartea în sine, ci face referire la obiceiurile funerare. Așadar, decedatului i se pune un bănuț în mână pentru a plăti la graniță atunci când trece pe lumea cealaltă. Dar cu toate acestea, în expresie este amintit preotul și ortul acestuia.
În acest caz, ortul înseamnă o plată modică pentru preotul care însoțea decedatul și se ruga pentru acesta pe tot drumul până la locul de veci. Prin urmare, familia plătea pentru a se îndeplini orânduielile bisericești. Cu timpul, această expresia s-a asociat cu moartea unei persoane.
În România de astăzi, mai ales în mediul rural, sătenii leagă un bănuț de mâna mortului gândindu-se că acesta își va plăti cele 24 de vămi până pe lumea cealaltă. De asemenea, unii pun bani în sicriu la priveghi sau la slujba din biserică. Biserica Ortodoxă consideră că aceste superstiții ar păgâne și nu le încurajează deloc.